HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
„Libertatea de stabilire – Libertatea de a
presta servicii – Interpretarea articolelor 43 CE și 49 CE – Jocuri de noroc –
Colectare de pariuri sportive – Cerința unei concesiuni – Excluderea
operatorilor constituiți sub anumite forme de societăți de capitaluri – Cerința
unei autorizații a poliției – Sancțiuni penale”
În cauzele conexate C‑338/04, C‑359/04 și
C‑360/04,
având ca obiect cereri de pronunțare a
unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 234 CE de Tribunale
di Larino (Italia) (C‑338/04) și de Tribunale di Teramo (Italia) (C‑359/04 și C‑360/04),
prin deciziile din 8 iulie 2004, respectiv din 31 iulie 2004, primite de Curte
la 6 august 2004, respectiv la 18 august 2004, în procesele penale împotriva
lui
Massimiliano Placanica (C‑338/04),
Christian Palazzese (C‑359/04),
Angelo Sorricchio (C‑360/04),
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte,
domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas și K. Lenaerts,
președinți de cameră, domnul J. N. Cunha Rodrigues, doamna R. Silva de
Lapuerta, domnii K. Schiemann (raportor), G. Arestis, A. Borg Barthet și M.
Ilešič, judecători,
avocat general: domnul D. Ruiz‑Jarabo
Colomer,
grefier: doamna L. Hewlett, administrator
principal,
având în vedere procedura scrisă și în
urma ședinței din 7 martie 2006,
luând în considerare observațiile
prezentate:
– pentru
domnii Placanica și Palazzese, de D. Agnello, avvocatessa,
– pentru
domnul Sorricchio, de R. A. Jacchia, A. Terranova, I. Picciano și F.
Ferraro, avvocati,
– pentru
guvernul italian, de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat
de domnii A. Cingolo și F. Sclafani, avvocati dello Stato (C‑338/04, C‑359/04
și C‑360/04),
– pentru
guvernul belgian, inițial de doamna D. Haven și ulterior de domnul M. Wimmer,
în calitate de agenți, asistați de P. Vlaemminck și S. Verhulst, advocaten (C‑338/04),
– pentru
guvernul german, de domnul C.‑D. Quassowski și de doamna C. Schulze‑Bahr, în
calitate de agenți (C‑338/04),
– pentru
guvernul spaniol, de domnul F. Díez Moreno, în calitate de agent (C‑338/04, C‑359/04
și C‑360/04),
– pentru
guvernul francez, de domnul G. de Bergues și doamna C. Bergeot‑Nunes, în
calitate de agenți (C‑338/04),
– pentru
guvernul austriac, de domnul H. Dossi, în calitate de agent (C‑338/04, C‑359/04
și C‑360/04),
– pentru
guvernul portughez, de domnul L. I. Fernandes și de doamna A. P.
Barros, în calitate de agenți (C‑338/04, C‑359/04 și C‑360/04), asistați de
J. L. da Cruz Vilaça, advogado (C‑338/04),
– pentru
guvernul finlandez, de doamna T. Pynnä, în calitate de agent (C‑338/04),
– pentru
Comisia Comunităților Europene, de domnul E. Traversa, în calitate de agent (C‑338/04,
C‑359/04 și C‑360/04),
după ascultarea concluziilor avocatului
general în ședința din 16 mai 2006,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererile
de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolelor 43
CE și 49 CE.
2 Aceste
cereri au fost introduse în cadrul proceselor penale îndreptate împotriva
domnilor Placanica, Palazzese și Sorricchio pentru încălcarea legislației
italiene privitoare la colectarea de pariuri. Cererile se înscriu în contexte
juridice și factuale asemănătoare celor din cauzele în care s‑au pronunțat
hotărârea din 21 octombrie 1999, Zenatti (C‑67/98, Rec., p. I‑7289), și
hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli și alții (C‑243/01, Rec., p. I‑13031).
Cadrul juridic
3 Legislația
italiană prevede, în esență, că participarea la organizarea jocurilor de noroc,
inclusiv colectarea de pariuri, este condiționată de obținerea unei concesiuni
și a unei autorizații a poliției. Orice încălcare a acestei reglementări este
susceptibilă de sancțiuni penale care pot consta inclusiv în pedeapsa
închisorii de cel mult trei ani.
Concesiunile
4 Atribuirea
concesiunilor pentru organizarea pariurilor sportive era gestionată, până în
2002, de către Comitato olimpico nazionale italiano (Comitetul Olimpic Național
Italian, denumit în continuare „CONI”) și de Unione nazionale per l’incremento
delle razze equine (Uniunea Națională pentru Ameliorarea Raselor de Cai,
denumită în continuare „UNIRE”), care erau abilitate să organizeze pariuri în
legătură cu manifestările sportive organizate sau care se desfășurau sub
controlul lor. Acest fapt reieșea din coroborarea prevederilor Decretului
legislativ nr. 496 din 14 aprilie 1948 (GURI nr. 118, din 14 aprilie
1948), ale articolului 3 alineatul 229 din Legea nr. 549 din 28 decembrie
1995 (supliment ordinar la GURI nr. 302, din 29 decembrie 1995) și ale
articolului 3 alineatul 78 din Legea nr. 662 din 23 decembrie 1996
(supliment ordinar la GURI nr. 303, din 28 decembrie 1996).
5 Prin
Decretul nr. 174 al Ministerului Economiei și Finanțelor din 2 iunie 1998
(GURI nr. 129, din 5 iunie 1998, denumit în continuare „Decretul
nr. 174/98”), au fost stabilite reguli specifice pentru atribuirea
concesiunilor în ce privește CONI, iar prin Decretul Președintelui Republicii
nr. 169 din 8 aprilie 1998 (GURI nr. 125, din 1 iunie 1998), în ce
privește UNIRE.
6 În
privința concesiunilor atribuite de către CONI, Decretul nr. 174/98
prevedea ca atribuirea să aibă loc pe calea cererii de ofertă. În cursul
acestei atribuiri, CONI trebuia să garanteze în special transparența
acționariatului concesionarilor și distribuirea rațională a punctelor de
colectare și de acceptare a pariurilor pe teritoriul național.
7 Pentru
a garanta transparența acționariatului, articolul 2 alineatul 6 din Decretul
nr. 174/98 prevedea că, în cazul în care concesionarul era constituit sub
forma unei societăți de capitaluri, acțiunile cu drept de vot trebuiau emise pe
numele persoanelor fizice, al societăților în nume colectiv sau în comandită
simplă și nu puteau fi transferate prin simplă andosare.
8 Prevederile
referitoare la atribuirea concesiunilor de către UNIRE erau similare.
9 Ca
urmare a unei serii de intervenții legislative, în 2002, competențele
aparținând CONI și UNIRE în materie de pariuri sportive au fost transferate
către Amministrazione Autonoma dei Monopoli di Stato (Administrația Autonomă a
Monopolurilor de Stat), care acționa sub controlul Ministero dell’Economia e
delle Finanze (Ministerul Economiei și Finanțelor).
10 În
temeiul unei modificări introduse cu această ocazie prin articolul 22 alineatul
11 din Legea nr. 289 din 27 decembrie 2002 (supliment ordinar la GURI
nr. 305, din 31 decembrie 2002, denumită în continuare „legea bugetului
pentru 2003”), toate societățile de capitaluri, fără nicio limitare în ceea ce
privește forma, puteau, începând cu acel moment, să participe la cererile de
ofertă pentru atribuirea concesiunilor.
Autorizațiile poliției
11 Autorizația
poliției poate fi acordată exclusiv persoanelor care dețin o concesiune sau
autorizația unui minister sau a unei alte entități căreia legea îi conferă
dreptul de a organiza sau de a exploata pariuri. Aceste condiții de acordare
rezultă din articolul 88 din Decretul regal nr. 773 de aprobare a textului
unic al legilor în materie de siguranță publică (Regio Decreto nr. 773,
Testo unico delle leggi di pubblica sicurezza) din 18 iunie 1931 (GURI
nr. 146, din 26 iunie 1931), modificat prin articolul 37 alineatul 4 din
Legea nr. 388 din 23 decembrie 2000 (supliment ordinar la GURI
nr. 302, din 29 decembrie 2000, denumit în continuare „decretul regal”).
12 Mai
mult, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolelor 11 și 14 din decretul
regal, autorizația poliției nu poate fi eliberată unei persoane care a fost
condamnată la anumite pedepse sau pentru anumite infracțiuni, în special cele
contra moralității publice și bunelor moravuri sau cele care aduc atingere
legislației privind jocurile de noroc.
13 Odată
eliberată autorizația, titularul are obligația de a permite, în temeiul
articolului 16 din decretul regal, accesul forțelor de ordine în orice moment
în localurile în care se desfășoară activitatea autorizată.
Sancțiunile penale
14 Articolul
4 din Legea nr. 401 din 13 decembrie 1989 privind intervenția în sectorul
jocurilor și pariurilor clandestine și protejarea bunei desfășurări a
competițiilor sportive (GURI nr. 294, din 18 decembrie 1989), astfel cum a
fost modificată prin articolul 37 alineatul 5 din Legea nr. 388 (denumită
în continuare „Legea nr. 401/89”), prevede următoarele sancțiuni penale
pentru participarea abuzivă la organizarea jocurilor de noroc:
„1. Persoana
care participă în mod abuziv la organizarea loteriilor, a pariurilor sau a
concursurilor de pronosticuri atribuite prin lege statului sau altor organisme
concesionare se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani. Persoana
care organizează pariuri sau concursuri de pronosticuri sportive gestionate de
[CONI] și organismele plasate sub autoritatea sa ori de [UNIRE] se sancționează
cu aceeași pedeapsă. Persoana care participă în mod abuziv la organizarea
publică de pariuri cu privire la alte competiții de persoane sau de animale,
precum și cu privire la jocurile de îndemânare se pedepsește cu închisoare de
la trei luni la un an și cu amendă care nu poate fi mai mică de un milion de
lire. […]
2. Persoana
care face publicitate pentru concursurile, jocurile sau pariurile organizate
potrivit modalităților descrise la alineatul 1, în afară de cazul în care are
calitatea de participant la vreuna dintre infracțiunile definite la acest
alineat, se pedepsește cu închisoare de maximum trei luni și cu amendă de la o
sută de mii la un milion de lire.
3. Persoana
care participă la concursuri, jocuri sau pariuri organizate potrivit
modalităților descrise la alineatul 1, în afară de cazul în care are calitatea
de participant la vreuna dintre infracțiunile definite la acest alineat, se
pedepsește cu închisoare de cel mult trei luni sau cu amendă de la o sută de
mii la un million de lire.
[…]
4 bis. Sancțiunile prevăzute de
prezentul articol se aplică persoanei care exercită în Italia, fără concesiune,
autorizație sau licență în sensul articolului 88 din [decretul regal], o
activitate organizată în scopul acceptării sau colectării sau, în orice caz, a
facilitării acceptării sau colectării în orice mod, inclusiv prin telefon sau
pe cale telematică, a pariurilor de orice tip, acceptate de oricine în Italia
sau în străinătate.
[…]”
Jurisprudența Corte suprema di cassazione
15 În
hotărârea nr. 111/04 din 26 aprilie 2004 (denumită în continuare
„hotărârea Gesualdi”), Corte suprema di cassazione (Italia) a examinat
compatibilitatea legislației italiene în materie de jocuri de noroc cu
articolele 43 CE și 49 CE. După cum rezultă din analiza sa, această instanță a
concluzionat că legislația respectivă nu este contrară articolelor 43 CE și 49
CE.
16 În
hotărârea Gesualdi, Corte suprema di cassazione constată că legiuitorul italian
urmează de mai mulți ani o politică de deschidere în sectorul jocurilor de
noroc, în scopul evident de a spori încasările fiscale, și că legislația
italiană nu poate fi sub nicio formă justificată prin obiectivul protecției
consumatorilor sau al limitării înclinației spre joc a consumatorilor ori al
limitării ofertei de jocuri. În schimb, identifică drept scop real al
legislației italiene intenția de a canaliza activitățile de jocuri de noroc în
circuite controlabile, pentru a preveni exploatarea acestor activități în
scopuri infracționale. Pentru acest motiv, legislația italiană supune
controlului și supravegherii persoanele care exploatează pariuri și concursuri
de pronosticuri, precum și spațiile în care are loc această exploatare. Corte
suprema di cassazione apreciază că aceste obiective, în sine, pot justifica
restricții la libertatea de stabilire și la libertatea de a presta servicii.
17 În
ceea ce privește condițiile menite să garanteze transparența acționariatului
concesionarilor, condiții care aveau ca efect în special excluderea de la
cererile de ofertă pentru concesiuni a societăților ai căror acționari
individuali nu erau identificabili în orice moment, Corte suprema di cassazione
constată, în hotărârea Gesualdi, că legislația italiană nu operează nicio
discriminare în detrimentul societăților străine, nici chiar indirectă,
întrucât are ca efect excluderea nu numai a societăților de capitaluri străine
ai căror acționari nu pot fi identificați cu precizie, ci și a tuturor societăților
de capitaluri italiene ai căror acționari nu pot fi identificați cu precizie.
Acțiunile principale și întrebările
preliminare
Atribuirea concesiunilor
18 Din
dosare rezultă că, potrivit prevederilor legislației italiene, CONI a lansat la
11 decembrie 1998 o cerere de ofertă pentru atribuirea a 1 000 de
concesiuni pentru gestionarea pariurilor sportive, acest număr de concesiuni
fiind considerat, pe baza unei estimări specifice, suficient pentru întreg
teritoriul național. În paralel, o cerere de ofertă cu privire la 671 de noi
concesiuni a fost organizată de Ministerul Economiei și Finanțelor, în
colaborare cu Ministerul Politicilor Agricole și Forestiere, pentru acceptarea
pariurilor hipice, iar 329 de concesiuni existente au fost prelungite automat.
19 Aplicarea
dispozițiilor privind transparența acționariatului în vigoare la momentul
respectivelor cereri de ofertă a condus în special la excluderea de la cererile
de ofertă a operatorilor constituiți sub formă de societăți ale căror acțiuni
erau cotate pe piețele reglementate, identificarea constantă și precisă a
acționarilor individuali fiind imposibilă în ceea ce privește aceste societăți.
Ca urmare a acestor cereri de ofertă, în 1999 au fost atribuite concesiuni
valabile pentru șase ani cu posibilitate de prelungire pentru o nouă perioadă
de șase ani.
Societatea Stanley International Betting Ltd
20 Stanley
International Betting Ltd (denumită în continuare „Stanley”) este o societate
de drept englez care face parte din grupul Stanley Leisure plc, societate de
drept englez cotată la Bursa din Londra (Regatul Unit). Aceste două societăți
au sediul la Liverpool (Regatul Unit). Grupul operează în sectorul jocurilor de
noroc și constituie al patrulea bookmaker și primul administrator de agenții de
jocuri în Regatul Unit.
21 Stanley
este unul din canalele operaționale ale grupului Stanley Leisure plc în
exteriorul Regatului Unit. Aceasta este autorizată în mod legal să opereze ca
bookmaker în acest stat membru în temeiul unei licențe emise de către
municipalitatea din Liverpool. Este supusă controalelor de ordine publică și de
siguranță din partea autorităților britanice, controalelor interne asupra
regularității activităților, controalelor efectuate de o societate de audit
privată, precum și controalelor din partea Trezoreriei și a administrației
vămilor din Regatul Unit.
22 Dorind
să dobândească concesiuni pentru cel puțin 100 de puncte de acceptare a
pariurilor pe teritoriul italian, Stanley se informase despre posibilitatea de
a participa la cererile de ofertă, conștientizând însă că nu putea îndeplini
condițiile privind transparența acționariatului în considerarea faptului că
făcea parte dintr‑un grup cotat pe piețele reglementate. Așadar, nu a
participat la cererea de ofertă și nu deține o concesiune pentru gestionarea
pariurilor.
Centrele de transmitere a datelor
23 Stanley
operează în Italia prin intermediul a peste două sute de agenții, denumite, în
general, „centre de transmitere a datelor” (denumite în continuare „CTD”).
Acestea din urmă își oferă serviciile în spații deschise publicului, în care
pun la dispoziția participanților la pariuri un sistem telematic care le
permite accesul la serverul aparținând lui Stanley, situat în Regatul Unit.
Participanții la pariuri pot în acest mod, pe cale telematică, să adreseze
către Stanley propuneri de pariuri sportive alese în cadrul programelor de
evenimente și de cote furnizate de către Stanley, precum și să primească
acceptarea acestor propuneri, să plătească mizele și, eventual, să încaseze
câștigurile.
24 CTD‑urile
sunt gestionate de operatori independenți care au raporturi contractuale cu
Stanley. Domnii Placanica, Palazzese și Sorricchio, inculpați în cadrul
acțiunilor principale, sunt toți trei administratori de CTD care depind de
Stanley.
25 Din
dosarul transmis de către Tribunale di Teramo, rezultă că domnii Palazzese și
Sorricchio, înainte de a‑și începe activitățile, solicitaseră prefecturii de
poliție din Atri autorizațiile poliției, conform articolului 88 din decretul
regal. Aceste cereri au rămas fără răspuns.
Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare
formulată de Tribunale di Larino (C‑338/04)
26 Imputându‑i
domnului Placanica comiterea infracțiunii prevăzute la articolul 4 alineatul 4
bis din Legea nr. 401/89, constând în exercitarea, în calitate de
administrator al unui CTD în contul lui Stanley, a unei activități organizate
de colectare a pariurilor fără necesara autorizație a poliției, Ministerul
Public a inițiat un proces penal împotriva sa în fața Tribunale di Larino.
27 Această
instanță exprimă îndoieli cu privire la temeinicia concluziei la care a ajuns
Corte suprema di cassazione în hotărârea Gesualdi în ceea ce privește
compatibilitatea articolului 4 alineatul 4 bis din Legea nr. 401/89 cu
dreptul comunitar. Instanța se întreabă dacă obiectivele de ordine publică
invocate de Corte suprema di cassazione permit justificarea restricțiilor în
cauză.
28 În
aceste condiții, Tribunale di Larino a decis să suspende judecata și să
adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Este compatibilă norma prevăzută la
articolul 4 alineatul 4 bis din Legea nr. 401/89 cu principiile consacrate
de articolul 43 [CE] și următoarele, precum și de articolul 49 [CE] privind
stabilirea și libertatea de a presta servicii transfrontaliere, în lumina
divergenței interpretative care reiese din hotărârile Curții […] (în special în
hotărârea Gambelli și alții [citată anterior]) în raport cu decizia Corte
suprema di cassazione, Sezioni Unite [în cauza Gesualdi]? În special, este
aplicabil în statul italian regimul sancționatoriu avut în vedere în actul de
inculpare și invocat împotriva [domnului] Placanica?”
Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare
formulate de Tribunale di Teramo (cauzele C‑359/04 și C‑360/04)
29 Prefectura
de poliție din Atri, care impută domnilor Palazzese și Sorricchio exercitarea
unei activități organizate în vederea facilitării colectării de pariuri fără
concesiune sau autorizația poliției, a procedat la punerea sub sechestru
asigurător a spațiilor și a echipamentelor acestora, în temeiul articolului 4
alineatul 4 bis din Legea nr. 401/89. Întrucât Ministerul Public a
confirmat aceste sechestre, domnii Palazzese și Sorricchio au introdus fiecare
o contestație împotriva măsurilor asigurătorii la Tribunale di Teramo.
30
Această instanță apreciază că restricțiile impuse societăților de capitaluri
cotate pe piețele reglementate care le‑au împiedicat, în 1999, să participe la
ultima cerere de ofertă pentru acordarea concesiunilor de exploatare a
activităților de pariuri sunt incompatibile cu principiile dreptului comunitar,
întrucât operează o discriminare față de operatorii care nu sunt italieni. În
consecință, precum Tribunale di Larino, această instanță are îndoieli în ceea
ce privește temeinicia hotărârii Gesualdi.
31 În
aceste condiții, Tribunale di Teramo a hotărât să suspende judecarea cauzei și
să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„[Articolul 43 alineatul (1) CE și
articolul 49 alineatul (1) CE] pot fi interpretate în sensul că permit statelor
membre să deroge cu titlu temporar (pentru o perioadă de la șase la doisprezece
ani) de la regimul libertății de stabilire și al libertății de a presta
servicii în interiorul Uniunii Europene și să legifereze după cum urmează, fără
a aduce atingere principiilor comunitare sus‑menționate:
– atribuind
către anumite persoane concesiuni pentru exercitarea unor activități de
prestări de servicii determinate, pentru o durată de șase până la doisprezece
ani, pe baza unui regim normativ care condusese la excluderea de la atribuire a
anumitor tipuri de concurenți (care nu sunt italieni);
– modificând
acest regim juridic, după ce s‑a luat act de incompatibilitatea sa cu
principiile enunțate de articolele 43 [CE] și 49 […] CE, în sensul de a permite
în viitor participarea la procedurile de atribuire a operatorilor care erau
anterior excluși;
– neprocedând
la revocarea concesiunilor de exploatare acordate sub imperiul regimului
juridic anterior, deși considerat a fi contrar, astfel cum s‑a arătat,
principiilor libertății de stabilire și libertății de circulație a serviciilor,
nici la organizarea unei noi atribuiri conforme cu noile reguli care respectă
aceste principii;
– în
schimb, continuând urmărirea penală a oricărei persoane care acționează în
legătură cu operatorii care, [deși] autorizați să exercite această activitate
în statul membru de origine, totuși nu au putut să solicite o concesiune de
exploatare tocmai din cauza restricțiilor impuse prin regimul precedent de
atribuire a concesiunilor, abrogat ulterior?”
32 Printr-‑o
primă ordonanță a președintelui Curții din 14 octombrie 2004, cauzele C‑359/04
și C‑360/04 au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale,
precum și în vederea pronunțării hotărârii. Printr‑o a doua ordonanță a
președintelui Curții, din 27 ianuarie 2006, cauza C‑338/04 a fost reunită cu
cauzele C‑359/04 și C‑360/04 pentru buna desfășurare a procedurii orale și în
vederea pronunțării hotărârii.
Cu privire la admisibilitatea
întrebărilor preliminare
33 În
cauza C‑338/04, guvernele care au depus observații, cu excepția guvernului
belgian, pun în discuție admisibilitatea întrebării formulate. În ceea ce
privește cauzele C‑359/04 și C‑360/04, guvernele italian și spaniol exprimă
îndoieli asupra admisibilității întrebării. În ceea ce privește cauza C‑338/04,
guvernele portughez și finlandez subliniază că decizia de trimitere pronunțată
de Tribunale di Larino nu conține informații suficiente pentru a permite
formularea unui răspuns, în timp ce, potrivit guvernelor italian, german,
spaniol și francez, întrebarea formulată privește interpretarea dreptului
național, și nu a dreptului comunitar, și, în consecință, invită Curtea să se
pronunțe asupra compatibilității normelor de drept intern cu dreptul comunitar.
Guvernele italian și spaniol manifestă aceeași rezervă în ceea ce privește
admisibilitatea întrebărilor formulate în cauzele C‑359/04 și C‑360/04.
34 În
ceea ce privește informațiile care trebuie transmise Curții în cadrul unei
decizii de trimitere, trebuie amintit că aceste informații nu folosesc doar la
a permite Curții să dea răspunsuri utile, ci trebuie de asemenea să dea
posibilitatea și guvernelor statelor membre, precum și celorlalte părți
interesate să își prezinte observațiile, conform articolului 23 din Statutul
Curții de Justiție. Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în acest scop,
pe de o parte, instanța națională are obligația de a defini cadrul de fapt și
de drept în care se înscriu întrebările formulate sau cel puțin să explice
ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Pe de altă parte,
decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat
instanța națională să reflecteze asupra interpretării dreptului comunitar și să
aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare Curții. În acest
context, este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de
explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor
comunitare a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o
stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului
(a se vedea în special în acest sens hotărârea din 26 ianuarie 1993,
Telemarsicabruzzo și alții, C‑320/90‑C‑322/90, Rec., p. I‑393, punctul 6,
hotărârea din 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04,
Rec., p. I‑10423, punctele 45‑47, precum și hotărârea din 19 septembrie
2006, Wilson, C‑506/04, Rec., p. I‑8613).
35 Decizia
de trimitere pronunțată de Tribunale di Larino (cauza C‑338/04) îndeplinește
aceste cerințe. Într‑adevăr, în măsura în care contextul juridic național,
precum și argumentele invocate de părți sunt, în esență, identice cadrului în
care se înscria hotărârea Gambelli și alții, citată anterior, o trimitere la
această hotărâre ar fi fost suficientă pentru a permite atât Curții, cât și
guvernelor statelor membre și celorlalte părți interesate să identifice
obiectul litigiului.
36 În
ceea ce privește repartizarea responsabilităților în cadrul sistemului de
cooperare stabilit prin articolul 234 CE, este adevărat că interpretarea
prevederilor naționale este de competența instanțelor naționale, nu a Curții,
și nu este de competența acesteia din urmă să se pronunțe, în cadrul unei
proceduri inițiate în temeiul acestui articol, asupra compatibilității normelor
de drept intern cu prevederile dreptului comunitar. În schimb, Curtea este
competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare
proprii dreptului comunitar care să îi permită acesteia să aprecieze
compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea comunitară (a se
vedea în special hotărârile din 30 noiembrie 1995, Gebhard, C‑55/94, Rec.,
p. I-4165, punctul 19, precum și Wilson, citată anterior, punctele 34 și
35).
37 În
această privință, avocat general a subliniat în mod întemeiat, la punctul 70
din concluzii, că prin conținutul său literal, întrebarea preliminară formulată
de către Tribunale di Larino (cauza C‑338/04) invită Curtea să se pronunțe
asupra compatibilității unei prevederi de drept intern cu dreptul comunitar. Cu
toate acestea, deși Curtea nu poate răspunde la această întrebare astfel cum
este formulată, nimic nu o împiedică să dea un răspuns util instanței de
trimitere, furnizându‑i acesteia elementele de interpretare proprii dreptului
comunitar care îi vor permite să se pronunțe ea însăși asupra compatibilității
dreptului intern cu dreptul comunitar.
38 Întrebarea
preliminară formulată de Tribunale di Teramo (C‑359/04 și C‑360/04) identifică
în mod exact efectele unei serii de intervenții legislative naționale și
solicită Curții clarificări asupra compatibilității acestor efecte cu Tratatul
CE. În consecință, o astfel de întrebare nu invită Curtea să se pronunțe asupra
interpretării dreptului național sau asupra compatibilității acestuia cu
dreptul comunitar.
39 Întrebările
formulate trebuie, așadar, declarate admisibile.
Cu privire la întrebările
preliminare
40 Din
dosarele transmise Curții rezultă că un operator interesat să exercite, în
Italia, o activitate în sectorul jocurilor de noroc trebuie să se conformeze
unei legislații naționale caracterizate prin:
– obligația
de a obține o concesiune,
– un
mod de atribuire a respectivelor concesiuni prin intermediul unei cereri de
ofertă care exclude anumite tipuri de operatori și în special societățile
comerciale ai căror acționari individuali nu sunt identificabili în orice
moment,
– obligația
de a obține o autorizație a poliției și
– sancțiuni
penale în caz de nerespectare a legislației în cauză.
41 Prin
întrebările preliminare, care trebuie examinate împreună, instanțele de
trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 43 CE și 49 CE
se opun unei legislații naționale privind jocurile de noroc, precum cea în
discuție în acțiunile principale, în măsura în care aceasta prezintă astfel de
caracteristici.
42 Curtea
s‑a pronunțat deja în sensul că legislația națională în discuție în acțiunile
principale implică, în măsura în care interzice – sancționând din punct de
vedere penal – exercitarea de activități în sectorul jocurilor de noroc în
lipsa concesiunilor sau a autorizației eliberate de către stat, restricții la
libertatea de stabilire, precum și la libertatea de a presta servicii
(hotărârea Gambelli și alții, punctul 59 și dispozitivul).
43 Pe
de o parte, restricțiile impuse intermediarilor, precum inculpații din
litigiile principale, constituie obstacole la libertatea de stabilire a
societăților cu sediul într‑un alt stat membru, precum Stanley, care își
continuă activitatea de colectare a pariurilor în alte state membre prin
intermediul unei organizații de agenții, precum CTD‑urile gestionate de către
inculpații din acțiunile principale (a se vedea hotărârea Gambelli și alții,
citată anterior, punctul 46).
44 Pe
de altă parte, interdicția impusă intermediarilor, precum inculpații din
acțiunile principale, de a facilita prestarea de servicii de pariuri sportive
organizate de un prestator, cum este Stanley, stabilit într‑un alt stat membru
decât cel în care își exercită activitatea acești intermediari, constituie o
restricție la dreptul respectivului prestator la libera prestare de servicii,
și aceasta chiar dacă intermediarii sunt stabiliți în același stat membru cu
destinatarii respectivelor servicii (hotărârea Gambelli și alții, citată
anterior, punctul 58).
45 În
aceste condiții, se impune a examina dacă restricțiile în discuție în acțiunile
principale pot fi admise cu titlu de măsuri derogatorii prevăzute expres la
articolele 45 CE și 46 CE sau dacă pot fi justificate, conform jurisprudenței
Curții, prin motive imperative de interes general (hotărârea Gambelli și alții,
citată anterior, punctul 60).
46 În
această privință, o serie de motive imperative de interes general, cum ar fi
obiectivele de protecție a consumatorilor, de prevenire a fraudei și a
incitării cetățenilor la o cheltuială excesivă legată de joc, precum și de
prevenire a tulburărilor ordinii sociale în general, au fost admise de către
jurisprudență (a se vedea în acest sens hotărârea din 24 martie 1994,
Schindler, C‑275/92, Rec., p. I‑1039, punctele 57-60, hotărârea din 21
septembrie 1999, Läärä și alții, C‑124/97, Rec., p. I‑6067, punctele 32 și
33, hotărârea Zenatti, citată anterior, punctele 30 și 31, precum și hotărârea
Gambelli și alții, citată anterior, punctul 67).
47 În
acest context, particularitățile de ordin moral, religios sau cultural, precum
și consecințele prejudiciabile din punct de vedere moral și financiar pentru
individ și societate care sunt asociate cu jocurile de noroc și pariurile pot
fi de natură a justifica existența, în beneficiul autorităților naționale, a
unei puteri de apreciere suficiente pentru a determina cerințele pe care le
presupune protecția consumatorului și a ordinii sociale (hotărârea Gambelli și
alții, citată anterior, punctul 63).
48 În
acestă privință, dacă statele membre sunt libere să fixeze obiectivele
politicii lor în materie de jocuri de noroc și, eventual, să definească cu
precizie nivelul de protecție urmărit, restricțiile pe care le impun trebuie,
cu toate acestea, să îndeplinească condițiile care reies din jurisprudența
Curții în ceea ce privește proporționalitatea lor.
49 În
consecință, trebuie să se examineze separat pentru fiecare dintre restricțiile
impuse de legislația națională în special dacă aceasta este de natură să
asigure realizarea obiectivului sau a obiectivelor invocate de statul membru în
cauză și dacă nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge. În orice
caz, aceste restricții trebuie aplicate în mod nediscriminatoriu (a se vedea în
acest sens hotărârea Gebhard, citată anterior, punctul 37, hotărârea Gambelli
și alții, citată anterior, punctele 64 și 65, precum și hotărârea din 13
noiembrie 2003, Lindman, C‑42/02, Rec., p. I‑13519, punctul 25).
Cu privire la cerința unei concesiuni
50 Pentru
a‑și putea desfășura activitatea în sectorul jocurilor de noroc în Italia, un
operator trebuie să obțină o concesiune. În virtutea sistemului de concesiuni
utilizat, numărul de operatori este limitat. În ceea ce privește acceptarea
pariurilor, numărul de concesiuni pentru gestionarea pariurilor sportive,
altele decât pariurile hipice, și numărul concesiunilor pentru acceptarea
pariurilor hipice sunt fiecare limitate la 1 000.
51 Se
impune a sublinia încă de la început că faptul că acest număr de concesiuni
pentru cele două categorii a fost considerat, după cum rezultă din dosare, ca
fiind „suficient” pentru întreg teritoriul național pe baza unei estimări
specifice nu poate justifica, în sine, obstacolele în calea libertății de
stabilire, precum și a libertății de a presta servicii care rezultă din această
limitare.
52 În
ceea ce privește obiectivele care ar putea justifica aceste obstacole, trebuie
făcută o distincție, în acest context, între, pe de o parte, obiectivul care
vizează reducerea ocaziilor de joc și, pe de altă parte, în măsura în care
jocurile de noroc sunt autorizate, obiectivul care vizează lupta împotriva
criminalității, supunând unui control operatorii activi din acest sector și
canalizând activitățile de jocuri de noroc în circuite astfel controlate.
53 Cu
referire la primul tip de obiectiv, rezultă din jurisprudență că, dacă
restricțiile referitoare la numărul de operatori pot fi, în principiu,
justificate, aceste restricții trebuie, în orice caz, să răspundă preocupării
de a reduce cu adevărat ocaziile de joc și de a limita activitățile în acest
domeniu, în mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens hotărârile
citate anterior Zenatti, punctele 35 și 36, precum și Gambelli și alții,
punctele 62 și 67).
54 Or,
potrivit jurisprudenței aparținând Corte suprema di cassazione, este cert că
legiuitorul italian urmează o politică de deschidere în sectorul jocurilor de
noroc, în scopul sporirii încasărilor fiscale, și că nicio justificare a
legislației italiene nu ar putea fi întemeiată pe obiectivul limitării
înclinației spre joc a consumatorilor sau al limitării ofertei de jocuri.
55 Într‑adevăr,
al doilea tip de obiectiv, și anume cel care vizează prevenirea exploatării
activităților de jocuri de noroc în scopuri criminale sau frauduloase,
canalizându‑le în circuite controlabile, este identificat ca fiind scopul real
al legislației italiene invocate în acțiunile principale, atât de către Corte
suprema di cassazione, cât și de către guvernul italian în observațiile sale
prezentate în fața Curții. Din această perspectivă, o politică de extindere
controlată în sectorul jocurilor de noroc poate fi întru totul compatibilă cu
obiectivul care vizează atragerea jucătorilor care desfășoară activități de
jocuri și de pariuri clandestine interzise ca atare către activități autorizate
și reglementate. După cum au subliniat în special guvernele belgian și francez,
pentru a atinge acest obiectiv, operatorii autorizați trebuie să constituie o
alternativă fiabilă, dar în același timp atractivă, la o activitate interzisă,
ceea ce poate implica, în sine, oferirea unei game vaste de jocuri, publicitate
de o anumită anvergură și recurgerea la noi tehnici de distribuție.
56 De
altfel, guvernul italian a citat elemente de fapt, cum ar fi în special o
anchetă efectuată în sectorul jocurilor și al pariurilor de către a șasea
comisie permanentă (Finanțe și Trezorerie) a Senatului italian. Această anchetă
a concluzionat că activitățile de jocuri de noroc și de pariuri clandestine
interzise ca atare constituie o problemă considerabilă în Italia, pe care
expansiunea activităților autorizate și reglementate ar putea‑o remedia.
Astfel, potrivit respectivei anchete, jumătate din cifra de afaceri totală a
sectorului jocurilor de noroc în Italia este generată de aceste activități
ilegale. De altfel, extinzând activitățile de jocuri și pariuri autorizate de
lege, s‑a estimat ca fiind realizabilă recuperarea, din respectivele activități
ilegale, a unei părți din cifra de afaceri într‑un cuantum cel puțin echivalent
sumei generate de activitățile autorizate de lege.
57 În
aceste împrejurări, un sistem de concesiuni poate să constituie un mecanism
eficace, care să permită controlarea operatorilor activi din sectorul jocurilor
de noroc, în vederea prevenirii exploatării acestor activități în scopuri
criminale sau frauduloase. În schimb, Curtea nu dispune de suficiente elemente
de fapt pentru a aprecia, în sine, limitarea numărului global de concesiuni
prin prisma cerințelor care decurg din dreptul comunitar.
58 Este
de competenţa instanțelor de trimitere să verifice dacă, în măsura în care
limitează numărul de operatori care își desfășoară activitatea în sectorul
jocurilor de noroc, reglementarea națională răspunde cu adevărat obiectivului
invocat de guvernul italian, și anume cel care vizează prevenirea exploatării
activităților din acest sector în scopuri criminale sau frauduloase. De
asemenea, le revine instanțelor de trimitere atribuția de a verifica dacă
aceste restricții îndeplinesc cerințele care reies din jurisprudența Curții în
ceea ce privește proporționalitatea.
Cu privire la cererile de ofertă
59 Tribunale
di Teramo (cauzele C‑359/04 și C‑360/04) subliniază în mod expres excluderea
societăților de capitaluri ai căror acționari individuali nu sunt
identificabili în orice moment și, prin urmare, a totalității societăților
cotate pe piețele reglementate de la cererile de ofertă pentru atribuirea
concesiunilor. Comisia Comunităților Europene a subliniat că această restricție
are drept consecință excluderea de la aceste cereri de ofertă a celor mai
importanți operatori comunitari în sectorul jocurilor de noroc, operatori care
sunt constituiți sub forma societăților de capitaluri ale căror acțiuni sunt
cotate pe piețele reglementate.
60 Se
impune a sublinia, cu titlu preliminar, că problema caracterului licit al
condițiilor impuse în cadrul cererilor de ofertă din 1999 este departe de a fi
lipsită de obiect prin modificările legislative intervenite în 2002, care
permiteau din acel moment tuturor societăților de capitaluri, fără nicio
limitare în ce privește forma lor, să participe la cererile de ofertă în
vederea atribuirii concesiunilor. Într‑adevăr, după cum reliefează Tribunale di
Teramo, din moment ce concesiunile acordate în 1999 erau valabile pentru o
perioadă de șase ani și cu posibilitatea prelungirii pentru o nouă perioadă de
șase ani și nicio nouă cerere de ofertă nu fusese prevăzută între timp,
excluderea din sectorul jocurilor de noroc a societăților de capitaluri cotate
pe piețele reglementate, precum și a intermediarilor de felul inculpaților în
acțiunile principale, care ar putea acționa în contul unor astfel de societăți,
riscă să producă efecte până în 2011.
61 Curtea
s‑a pronunțat deja în sensul că, deși excluderea de la cererile de ofertă se
aplică fără distincție tuturor societăților de capitaluri cotate pe piețele
reglementate care ar putea fi interesate de concesiuni, fie că sunt stabilite
în Italia sau într‑un alt stat membru, în măsura în care lipsa operatorilor
străini printre concesionari se datorează faptului că legislația italiană în
materie de cereri de ofertă exclude, în practică, posibilitatea ca societățile
de capitaluri cotate pe piețele reglementate în alte state membre să obțină
concesiuni, legislația națională în materie de cereri de ofertă constituie, la
prima vedere, o restricție la libertatea de stabilire (hotărârea Gambelli și
alții, citată anterior, punctul 48).
62 Independent
de faptul de a stabili dacă excluderea societăților de capitaluri cotate pe
piețele reglementate se aplică, în fapt, în același mod operatorilor stabiliți
în Italia și celor care provin din alte state membre, această excludere totală
depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului care vizează să se
evite ca operatorii activi în sectorul jocurilor de noroc să fie implicați în
activități criminale sau frauduloase. Într‑adevăr, după cum a remarcat avocatul
general la punctul 125 din concluzii, există alte mijloace pentru controlarea
conturilor și a activităților operatorilor în sectorul jocurilor de noroc, care
restrâng în același timp în mod nesemnificativ libertatea de stabilire și
libertatea de a presta servicii, precum acela constând în strângerea de
informații despre reprezentanții sau despre principalii acționari ai acestora.
Această constatare este susținută de faptul că legiuitorul italian a considerat
că poate abroga în totalitate respectiva excludere prin legea bugetului pentru
2003, fără a o înlocui totuși cu alte măsuri restrictive.
63 În
ceea ce privește consecințele care decurg din ilegalitatea excluderii unui
anumit număr de operatori de la cererile de ofertă în vederea atribuirii
concesiunilor existente, rămâne în sarcina ordinii juridice naționale să
prevadă modalitățile procedurale care asigură protecția drepturilor pe care le
au operatorii în temeiul efectului direct al dreptului comunitar, cu condiția
totuși ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele care guvernează
situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă
imposibil în practică sau excesiv de dificil exercițiul drepturilor conferite
de ordinea juridică comunitară (principiul eficienței) (a se vedea hotărârea
din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, Rec., p. I‑6297,
punctul 29, precum și hotărârea din 19 septembrie 2006, i‑21 Germany și Arcor,
C‑392/04 și C‑422/04, Rec., p. I‑8559, punctul 57). Atât revocarea și
redistribuirea vechilor concesiuni, cât și scoaterea la concurs a unui număr
adecvat de noi concesiuni ar putea fi soluții potrivite în această privință. Cu
toate acestea, trebuie să se constate, în toate ipotezele, că, în absența unei
proceduri de atribuire a concesiunilor deschise operatorilor care fuseseră
excluși în mod ilegal de la posibilitatea de a beneficia de o concesiune cu
ocazia ultimei competiții, lipsa concesiunii nu poate face obiectul
sancțiunilor împotriva unor astfel de operatori.
64 Articolele
43 CE și 49 CE trebuie interpretate, așadar, în sensul că se opun unei
legislații naționale, cum este cea în discuție în acțiunile principale, care
exclude și care, mai mult, continuă să excludă din sectorul jocurilor de noroc
operatorii constituiți sub forma societăților de capitaluri ale căror acțiuni
sunt cotate pe piețele reglementate.
Cu privire la cerința autorizației poliției
65 Cerința
ca operatorii activi în domeniul jocurilor de noroc, precum și spațiile lor să
fie supuse unui control inițial și unei supravegheri continue contribuie în mod
clar la obiectivul care vizează a se evita ca acești operatori să fie implicați
în activități criminale sau frauduloase și pare a fi o măsură întru totul
proporțională cu acest obiectiv.
66 Cu
toate acestea, rezultă din dosar că inculpații din litigiile principale erau
pregătiți să își procure autorizațiile poliției și să se supună unui astfel de
control și unei asemenea supravegheri. Într‑adevăr, de vreme ce autorizațiile
poliției sunt eliberate numai titularilor unei concesiuni, ar fi fost imposibil
pentru inculpații din acțiunile principale să obțină astfel de autorizații. În
această privință, rezultă de asemenea din dosar că domnii Palazzese și
Sorricchio solicitaseră, înainte de a‑și începe activitățile, autorizații ale
poliției conform articolului 88 din decretul regal, dar că solicitările lor
rămăseseră fără rezultat.
67 Or,
după cum a relevat avocatul general la punctul 123 din concluzii, procedura de
acordare a unei autorizații a poliției este afectată, în aceste împrejurări, de
viciile identificate mai sus, care împietează asupra atribuirii concesiunilor.
În consecință, lipsa autorizației poliției nu poate, în orice caz, să fie
reproșată unor persoane precum inculpații din acțiunile principale, care nu ar
fi putut obține astfel de autorizații, întrucât acordarea unei astfel de
autorizații presupunea atribuirea unei concesiuni de care persoanele respective
nu au putut beneficia, prin încălcarea dreptului comunitar.
Cu privire la sancțiunile penale
68 Dacă,
în principiu, legislația penală este de competența statelor membre, conform
jurisprudenței constante a Curții, dreptul comunitar impune limite acestei
competențe, printr‑o astfel de legislație neputându‑se restrânge, într‑adevăr,
libertățile fundamentale garantate de dreptul comunitar (a se vedea hotărârea
din 19 ianuarie 1999, Calfa, C‑348/96, Rec., p. I‑11, punctul 17).
69 În
plus, rezultă din jurisprudență că un stat membru nu poate aplica o sancțiune
penală pentru o formalitate administrativă neîndeplinită atunci când
îndeplinirea acestei formalități este refuzată sau făcută imposibilă de către
statul membru vizat prin încălcarea dreptului comunitar (a se vedea în acest
sens hotărârea din 15 decembrie 1983, Rienks, 5/83, Rec., p. 4233,
punctele 10 și 11).
70 Or,
reiese că persoane precum inculpații din acțiunile principale, în calitatea lor
de administratori de CTD‑uri legate de o societate care organizează pariuri,
cotată pe piețele reglementate și stabilită într‑un alt stat membru, oricum nu
puteau să obțină concesiunile și autorizațiile poliției impuse de legislația
italiană, întrucât, încălcând dreptul comunitar, Republica Italiană
condiționează acordarea unei autorizații a poliției de deținerea unei concesiuni
și întrucât, la data ultimei cereri de ofertă la care se face referire în
acțiunile principale, acest stat membru refuzase să atribuie concesiuni
societăților cotate pe piețele reglementate. În aceste împrejurări, Republica
Italiană nu ar putea aplica sancțiuni penale pentru exercitarea unei activități
organizate de colectare de pariuri fără concesiune sau autorizația poliției
unor persoane precum inculpații din acțiunile principale.
71 Se
impune, în consecință, să se constate că articolele 43 CE și 49 CE trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum aceea în
discuție în acțiunile principale, care impune o sancțiune penală unor persoane
precum inculpații din acțiunile principale pentru faptul de a fi exercitat o
activitate organizată de colectare a pariurilor în lipsa unei concesiuni sau a
unei autorizații a poliției impuse de legislația națională, atunci când aceste
persoane nu au putut obține respectivele concesiuni sau autorizații ca urmare a
refuzului acestui stat membru, care încalcă dreptul comunitar, de a li le
acorda.
72 Având
în vedere totalitatea considerentelor ce precedă, este necesar să se răspundă
întrebărilor formulate astfel:
1) O
reglementare națională care interzice exercitarea activităților de colectare,
acceptare, înregistrare și transmitere a propunerilor de pariuri, în special
sportive, în lipsa unei concesiuni sau a autorizației poliției eliberate de
statul membru vizat constituie o restricție la libertatea de stabilire, precum
și la libertatea de a presta servicii, prevăzute la articolul 43 CE și la
articolul 49 CE.
2) Este
de competența instanțelor de trimitere să verifice dacă, în măsura în care
limitează numărul operatorilor care acționează în sectorul jocurilor de noroc,
reglementarea națională răspunde într‑adevăr obiectivului de prevenire a
exploatării activităților din acest sector în scopuri criminale sau
frauduloase.
3) Articolele
43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări
naționale, precum aceea în discuție în acțiunile principale, care exclude și,
mai mult, continuă să excludă din sectorul jocurilor de noroc operatorii
constituiți sub formă de societăți de capitaluri ale căror acțiuni sunt cotate
pe piețele reglementate.
4) Articolele
43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări
naționale, precum aceea în discuție în acțiunile principale, care impune o
sancțiune penală unor persoane precum inculpații din acțiunile principale
pentru exercitarea unei activități organizate de colectare de pariuri în lipsa
unei concesiuni sau a unei autorizații a poliției impuse de legislația
națională atunci când aceste persoane nu au putut obține respectivele
concesiuni sau autorizații ca urmare a refuzului acestui stat membru, care
încalcă dreptul comunitar, de a li le acorda.
Cu privire la cheltuielile de
judecată
73 Întrucât,
în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui
incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se
pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru
a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot
face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea
Cameră) declară:
1) O
reglementare națională care interzice exercitarea activităților de colectare,
acceptare, înregistrare și transmitere a propunerilor de pariuri, în special
pariuri sportive în lipsa unei concesiuni sau a autorizației poliției eliberate
de statul membru vizat constituie o restricție la libertatea de stabilire,
precum și la libertatea de a presta servicii, prevăzute la articolul 43 CE și
la articolul 49 CE.
2) Este
de competența instanțelor de trimitere să verifice dacă, în măsura în care limitează
numărul de operatori care acționează în sectorul jocurilor de noroc,
reglementarea națională răspunde într‑adevăr obiectivului de prevenire a
exploatării activităților din acest sector în scopuri criminale sau
frauduloase.
3) Articolele
43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări
naționale, precum aceea în discuție în acțiunile principale, care exclude și,
mai mult, continuă să excludă din sectorul jocurilor de noroc operatorii
constituiți sub formă de societăți de capitaluri ale căror acțiuni sunt cotate
pe piețele reglementate.
4) Articolele
43 CE și 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări
naționale, precum aceea în discuție în acțiunile principale, care impune o
sancțiune penală unor persoane precum inculpații din acțiunile principale
pentru exercitarea unei activități organizate de colectare de pariuri în lipsa
unei concesiuni sau a unei autorizații a poliției impuse de legislația
națională, atunci când aceste persoane nu au putut obține respectivele
concesiuni sau autorizații ca urmare a refuzului acestui stat membru, care
încalcă dreptul comunitar, de a li le acorda.
