miercuri, 3 februarie 2016

civil.uzucapiune.procedura.aplicare în timp


DECIZIE nr. 19 din 5 octombrie 2015 referitoare la examinarea recursului în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Dosar nr. 12/2015
Iulia Cristina Tarcea
- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
Lavinia Curelea
- preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa
- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă
- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu
- preşedintele Secţiei penale
Dragu Creţu
- judecător la Secţia I civilă
Raluca Moglan
- judecător la Secţia I civilă
Simona Gina Pietreanu
- judecător la Secţia I civilă
Carmen Elena Popoiag
- judecător la Secţia I civilă
Aurelia Rusu
- judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor
Rodica Susanu
- judecător la Secţia I civilă
Bianca Elena Ţăndărescu
- judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor
Mirela Vişan
- judecător la Secţia I civilă
Marian Budă
- judecător la Secţia a II-a civilă
Iulia Manuela Cîrnu
- judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor
Rodica Zaharia
- judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau
- judecător la Secţia a II-a civilă
Nela Petrişor
- judecător la Secţia a II-a civilă
Veronica Magdalena Dănăilă
- judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu
- judecător la Secţia a II-a civilă
Cosmin Horia Mihăianu
- judecător la Secţia a II-a civilă
Cezar Hîncu
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Veronica Năstasie
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Maricela Cobzariu
- judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu
- judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.
La şedinţa de judecată participă prim-magistratul-asistent, Aneta Ionescu, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil.
Se referă de către prim-magistratul-asistent că, la data de 5 octombrie 2015, Curtea de Apel Constanţa a depus la dosarul cauzei note scrise care relevă punctul de vedere al acestei instanţe relativ la problema de drept supusă dezlegării.
După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reprezentantul procurorului general a învederat, în esenţă, că procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, cuprinsă în cartea a VI-a, titlul XII al Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este aplicabilă şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, indiferent dacă imobilele au fost înscrise sau nu în cărţile funciare.
Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:
I. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de autorii sesizării a fost indicată următoarea problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti:
"Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (denumită în continuare Legea nr. 71/2011), cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute şi, eventual, împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil."
II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
La data de 19 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu Sesizarea nr. 3.363/33 din 13 mai 2015, potrivit Hotărârii nr. 7 din 12 mai 2015 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, cu nr. 12/2015.
La data de 10 iunie 2015, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu aceeaşi problemă de drept, invocând adresa de informare a Curţii de Apel Constanţa referitoare la Sesizarea nr. 3.363/33 din 13 mai 2015. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme sub nr. 16/2015.
Constatând că, prin cele două sesizări menţionate, problema de drept ce s-a solicitat a fi interpretată unitar este identică, prin rezoluţia din 16 iunie 2015, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Cristina Iulia Tarcea, a dispus conexarea Dosarului nr. 16/2015 la Dosarul nr. 12/2015.
III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
Practica judiciară neunitară ce a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii s-a conturat în modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.050-1.053, din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011, cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii.
În sesizările Curţii de Apel Constanţa şi Curţii de Apel Suceava s-au expus, în esenţă, următoarele opinii jurisprudenţiale:
Într-o primă opinie, s-a apreciat că procedura specială prevăzută de art. 1.049-1.052 din Codul de procedură civilă (art. 1.050-1.053, după republicare) este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
S-a argumentat în acest sens că, "dacă legiuitorul ar fi vrut să deroge de la aplicabilitatea imediată a procedurii speciale prevăzute de art. 1.049 şi următoarele din Codul de procedură civilă în privinţa tuturor cererilor de uzucapiune imobiliară formulate după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ar fi prevăzut expres că această procedură este aplicabilă doar în cazul uzucapiunilor începute sub imperiul noului Cod civil. Chiar dacă anumite dispoziţii procedurale fac trimitere la prevederile de drept material din noul Cod civil, respectiv art. 930, acestea nu pot fi aplicate în cazul cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în privinţa cărora este aplicabil Codul civil din 1864, în privinţa celorlalte dispoziţii procedurale, acestea urmând a fi aplicate corespunzător situaţiei de fapt şi normelor de drept material aplicabile, reprezentate de Codul civil de la 1864. În acest sens sunt prevederile art. 1.050 alin. (3), referitoare la înscrisurile ce trebuie anexate cererii, art. 1.051 alin. (7) din Codul de procedură civilă."
În acelaşi sens s-a reţinut că prevederile art. 1.050-1.053 din noul Cod de procedură civilă, fiind norme de procedură cu caracter special şi neexistând nicio altă normă care să dispună altfel, trebuie admis că acestea sunt de imediată aplicare, astfel cum dispune expres art. 24 din noul Cod de procedură civilă. Mai mult, art. 1.049 din noul Cod de procedură civilă se referă la "orice" cereri de înscriere în cartea funciară, nefăcând nicio distincţie în raport cu data introducerii lor la instanţă.
Într-o a doua opinie, s-a apreciat că procedura specială prevăzută de art. 1.049-1.052 din Codul de procedură civilă (art. 1.050-1.053, după republicare) nu este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
Această opinie a fost argumentată prin aceea că, "din interpretarea coroborată şi teleologică a dispoziţiilor din cauză cu cele ale noului Cod civil ce reglementează instituţia uzucapiunii, se constată că aceste dispoziţii procedurale sunt reglementate pentru uzucapiunile cărora li se aplică normele noi, şi nu cele din Codul civil de la 1864, întrucât efecte constitutive de drept nu mai au hotărârile judecătoreşti care constată uzucapiunea, ci cele care dispun asupra unor cereri de intabulare în cartea funciară a dreptului dobândit ca urmare a uzucapiunii. Cum în sistemul Codului civil de la 1864, uzucapiunea constituia drepturi în temeiul hotărârii judecătoreşti, retroactiv, de la data începerii posesiei, în sistemul Codului civil din 2009, de la intabularea în cartea funciară şi de la data formulării cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1.049-1.052 din Codul de procedură civilă nu pot fi impuse în sistemul Codului civil vechi. Mai mult, procedura nouă, cu caracter special, deschide şi calea unei proceduri cu caracter necontencios în anumite condiţii de speţă, incompatibilă cu instituţia uzucapiunii reglementată de Codul civil de la 1864."
În majoritatea cazurilor, din considerentele hotărârilor anexate sesizărilor, nu rezultă însă, în mod expres, argumentele avute în vedere pentru aplicabilitatea, respectiv inaplicabilitatea procedurii speciale reglementate de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă.
IV. Prevederile legale incidente
"Art. 35. - Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."
Conform art. 1.050 din Codul de procedură civilă, titlul XII, Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii:
"Art. 1.050. - Dispoziţiile prezentului titlu sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii."
Art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă:
"(3) Reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii."
Art. 56 din Legea nr. 71/2011:
"Art. 56. - (1) Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi."
Art. 76 din Legea nr. 71/2011 prevede că:
"Art. 76. - Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil."
Art. 82 din Legea nr. 71/2011 prevede că:
"Art. 82. - (1) Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.
(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă."
Conform art. 223 din Legea nr. 71/2011:
"Art. 223. - Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite."
Art. 201 din Legea nr. 71/2011:
"Art. 201. - Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."
Art. 3 din Legea nr. 71/2011:
"Art. 3. - Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor."
Conform art. 6 din Codul civil:
"Art. 6. - (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."
Conform art. 24 din Codul de procedură civilă:
"Art. 24. - Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."
V. Opinia procurorului general
La data de 3 octombrie 2015, Ministerul Public a transmis un punct de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesului legii, procurorul general opinând, în esenţă, că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, indiferent dacă imobilele au fost înscrise sau nu în cartea funciară.
VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Nu s-a identificat jurisprudenţă relevantă în această materie la nivelul secţiilor instanţei supreme.
În ceea ce priveşte, însă, aplicarea legii în timp în materia prescripţiei extinctive sau achizitive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat următoarele decizii în interesul legii: nr. IV din 16 ianuarie 2006, nr. 86/2007 şi nr. 1/2014.
VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Problema de drept în discuţie a făcut obiect de analiză al Curţii Constituţionale din perspectiva domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, cu referire la condiţiile impuse de noul Cod civil pentru înscrierea în cartea funciară a drepturilor dobândite prin uzucapiune şi în privinţa posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Prin Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile reclamate sunt constituţionale, pentru următoarele considerente:
Făcând distincţia dintre normele de procedură, de imediată aplicare, şi normele de drept substanţial, la înscrierea dreptului dobândit trebuie să se ţină cont, în privinţa condiţiilor de fond ale uzucapiunii, de legea în vigoare la data începerii posesiei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, potrivit cărora dispoziţiile noului Cod civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Prin urmare, condiţiile de fond ale uzucapiunii (referitoare la condiţiile posesiei) vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii posesiei, iar procedura aplicabilă înscrierii dreptului va fi cea prevăzută de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, atunci când cererea a fost formulată după intrarea acestuia în vigoare. În acest sens sunt şi dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Având în vedere faptul că norma procedurală are o sferă de cuprindere foarte largă, în sensul că aceasta se aplică cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii formulate în temeiul unor acte normative diferite, revine instanţei de judecată să interpreteze şi să aplice în concret dispoziţiile legale criticate, evitându-se instituirea în sarcina uzucapanţilor a prezentării unor înscrisuri care nu au legătură cu dispoziţiile de drept substanţial aplicabile cererilor acestora. De altfel, Curtea reţine că este de principiu că valorificarea dispoziţiilor de drept substanţial se face prin intermediul normelor de drept procedural, iar dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiţionări, astfel încât să nu fie afectată însăşi substanţa dreptului.
VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
La nivelul celor două instanţe europene nu s-a identificat jurisprudenţa relevantă care să vizeze în mod direct problema de drept supusă analizei.
IX. Punctul de vedere exprimat de specialişti
Opinia exprimată, în calitate de specialişti, de prof. univ. doctor Valeriu Stoica, conf. univ. doctor Adriana Almăşan, asist. univ. doctor Laura Toma-Dăuceanu, din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, în temeiul art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a fost cea potrivit căreia problema de drept dedusă analizei trebuie soluţionată în sensul că, ori de câte ori cererea are ca obiect constatarea dobândirii dreptului real ca urmare a uzucapiunii, indiferent de momentul la care a început posesia, se aplică procedura specială reglementată de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, iar atunci când constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca urmare a uzucapiunii, se invocă pe cale de excepţie, respectiv cât timp înscrierile în cartea funciară nu au un efect constitutiv de drepturi, se aplică procedura contencioasă de drept comun. Acolo unde se aplică deja efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară şi, în viitor, pe măsură ce se va aplica efectul constitutiv, nu se va mai putea invoca uzucapiunea pe cale de excepţie, ci numai cu aplicarea procedurii speciale.
Punctul de vedere exprimat de specialiştii în procedură civilă ai Facultăţii de Drept a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj este în sensul că procedura specială a înscrierii drepturilor reale imobiliare dobândite prin uzucapiune trebuie aplicate şi prescripţiilor începute anterior noului Cod civil, aceştia apreciind că textul art. 35 privind procedura acţiunii în constatare ar putea fi înlăturat prin invocarea directă a încălcării textului art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1.
Specialiştii de la catedra de drept civil a Facultăţii de Drept a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj au apreciat că procedura specială a uzucapiunii extratabulare nu este susceptibilă de a fi aplicată tuturor uzucapiunilor al căror curs a început înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil. Totodată, subliniind că există o diferenţă de natură juridică între uzucapiunea reglementată de vechiul Cod civil şi uzucapiunea extratabulară, s-a apreciat că nu ar fi justificată extinderea procedurii judiciare specifice uneia dintre cele două modele de uzucapiune la uzucapiunea instituită de vechiul Cod civil. Astfel, procedura din art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă este mult prea puternic legată/condiţionată de natura juridică a uzucapiunii extratabulare pentru a putea fi extinsă şi la un alt tip de uzucapiune. O atare extindere ar presupune modificare de facto fie a legii materiale, condiţionând uzucapiunea din vechiul Cod civil de înscrierea în cartea funciară, fie a legii procesuale, prin trunchierea procedurii speciale, care nu poate fi doar preluată, fără adaptarea conţinutului actual.
Opinia Institutului Naţional al Magistraturii, exprimată de formatorii cu normă întreagă din cadrul catedrei de drept civil şi drept procesual civil, a fost în sensul că procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai în ipoteza în care obiectul cererii introduse pe rolul instanţelor judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă vizează înscrierea dreptului dobândit în temeiul uzucapiunii extratabulare prevăzută de art. 930 din noul Cod civil. S-a subliniat că, în ipoteza în care posesia imobilului a început sub imperiul Codului civil din 1864, iar cererea de constatare a dobândirii dreptului real prin efectul uzucapiunii achizitive este introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, sub aspectul dreptului material, sunt aplicabile dispoziţiile Codul civil de la 1864, iar, sub aspectul dreptului procesual, dispoziţiile noului cod de procedură civilă, însă nu procedura specială, ci dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă.
X. Raportul asupra recursului în interesul legii
Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa prescripţiilor achizitive începute anterior intrării în vigoare a Codului civil. Astfel, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă.
XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
Din perspectiva legitimării procesuale active, se poate constata că sunt îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii fiind exercitat de către colegiile de conducere ale Curţii de Apel Constanţa şi Curţii de Apel Suceava.
Articolul 515 din Codul de procedură civilă, care reglementează condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, statuează că acesta este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.
Norma legală impune, astfel, trei condiţii de admisibilitate distincte, dar care nu se apreciază gradual, ci cumulativ, respectiv:
- problema de drept vizată să facă obiectul judecăţii;
- problema de drept să fi fost soluţionată diferit de instanţe diferite, prin hotărâri judecătoreşti definitive;
- hotărârile judecătoreşti definitive de soluţionare diferită a problemei de drept să fie anexate cererii de recurs în interesul legii.
Din analiza hotărârilor anexate sesizărilor conexate rezultă că aceste condiţii legale sunt, în mod formal, îndeplinite.
În ceea ce priveşte dezlegarea problemei de drept care a determinat jurisprudenţă neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii consideră că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai uzucapiunilor guvernate de Codul civil.
Astfel, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă.
Primul argument în susţinerea acestei soluţii decurge din prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. În acord cu principiul de drept tranzitoriu al neretroactivităţii legii noi în materie de prescripţie, acest text legal prevede că: "(1) Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864".
La adoptarea acestei soluţii s-a ţinut seama, aşa cum era firesc, de faptul că circumstanţele istorice şi evoluţia legislativă au determinat coexistenţa pe teritoriul ţării noastre a mai multor sisteme de publicitate imobiliară, ceea ce a influenţat şi reglementarea diferită a instituţiei uzucapiunii.
Codul civil de la 1864 reglementează două feluri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată (art. 1895).
Cele două forme de uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie invocată de posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună-credinţă).
În mod unanim, atât practica judiciară, cât şi jurisprudenţa recunosc caracterul retroactiv al uzucapiunii, în special în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate de către posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl priveşte pe adevăratul proprietar.
Dobândirea de către posesor a dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii termenului de prescripţie, nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripţiei achizitive, altfel spus, din momentul intrării efective în posesia bunului.
Această trăsătură a mecanismului prescripţiei are o serie de implicaţii sub diverse aspecte, precum cel al drepturilor constituite de posesor în favoarea terţilor, în materia comunităţii de bunuri a soţilor sau în ceea ce priveşte situaţia juridică a fructelor bunului frugifer uzucapat.
În regiunile de carte funciară (Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Bucovina), uzucapiunea are o aplicaţie restrânsă, acest mod de dobândire a proprietăţii fiind permis în mod excepţional, numai în condiţiile prevăzute de art. 27 (uzucapiunea tabulară sau "prin convalescenţa titlului") şi art. 28 (uzucapiunea extratabulară) din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare (denumit în continuare Decretul-lege nr. 115/1938).
Potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938: "în cazul care s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani".
Expresia "uzucapiune tabulară" este de natură a evidenţia faptul că dreptul real ce se prescrie achizitiv este deja înscris sau intabulat în cartea funciară pe numele uzucapantului. De asemenea, sintagma "prin convalescenţa titlului" subliniază faptul că titlul în baza căruia s-a realizat intabularea, deşi nevalabil, se curăţă de viciile sale prin trecerea termenului de 10 ani, devenind pe deplin valabil.
În jurisprudenţa mai veche a instanţei supreme (Decizia nr. 493/1968 a fostului Tribunal Suprem, Secţia civilă) s-a statuat că, în ipoteza prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, legiuitorul reglementează un caz special de uzucapiune, având drept scop "asanarea" titlului nevalabil în temeiul căruia s-a făcut înscrierea. Această uzucapiune se produce cu efect retroactiv, astfel încât titularul dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară în temeiul titlului nevalabil îşi va vedea consolidată situaţia juridică creată prin starea de aparenţă, chiar de la data înscrierii făcute în favoarea sa, ca şi când acea înscriere s-ar fi făcut în temeiul unui titlu valabil.
Art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, care reglementează uzucapiunea extratabulară, prevede că: "Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător, în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate."
Denumirea de "uzucapiune extratabulară" se datorează faptului că dobândirea dreptului de proprietate de către posesorul imobilului are loc fără ca acesta să fi fost intabulat, la începerea posesiei, în cartea funciară.
Sub aspect procedural, înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune este reglementată de art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Decretul-lege nr. 115/1938 prevede, în capitolul V ("Dispoziţii de procedură") secţiunea a II-a ("Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune") art. 130, că "cererea de înscriere se va îndrepta la tribunalul (...) în circumscripţia căruia este aşezat imobilul", care "prin încheiere va emite o somaţie care se va afişa (...) şi se va publica într-unul din ziarele mai răspândite din capitală (...). Dacă nu s-a făcut opoziţie, tribunalul (...) se va pronunţa printr-o încheiere; în cazul contrar, opoziţia se va judeca de către instanţa competentă, după dreptul comun (...). Notariatul de stat nu va putea, în temeiul uzucapiunii, dispune înscrierea dreptului, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu, în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul când s-ar fi făcut numai o notare, notariatul de stat va dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea".
Şi în acest caz, efectele uzucapiunii se produc retroactiv, de la data începerii posesiei. În situaţia admiterii cererii de intabulare (prin încheiere sau hotărâre judecătorească), dreptul de proprietate se înscrie în cartea funciară cu data notării cererii, iar efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data începerii posesiei. Între data începerii posesiei şi data la care s-a înscris dreptul uzucapat în cartea funciară, posesorului i se recunoaşte retroactiv un drept de proprietate extratabulară.
În acelaşi sens, însă într-o manieră nuanţată, se consideră că mai corect ar fi de spus că acest efect retroactiv coboară în timp, în cazul unei posesii începute încă din timpul vieţii proprietarului tabular, numai până la momentul la care a survenit decesul titularului dreptului real ce se prescrie achizitiv.
În plus, faţă de formele de uzucapiune enumerate, pentru posesiile începute anterior punerii în aplicare a Decretului-lege nr. 115/1938 (prin Legea nr. 241/1947 în Transilvania şi prin Legea nr. 511/1938 în Bucovina), în regiunile ţării în care cărţile funciare au fost introduse de ocupaţia habsburgică şi austro-ungară, se poate invoca uzucapiunea supusă condiţiilor şi regulilor prevăzute de Codul civil austriac sau uzucapiunea reglementată de legile locale maghiare.
Deşi perioada de timp care s-a scurs de la momentul începutului unor asemenea posesii este destul de mare, nu este exclusă invocarea uzucapiunii în astfel de condiţii, dată fiind imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni, dar şi posibilitatea ca uzucapiunea să fie invocată pe cale de excepţie.
Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 (denumită în continuare Legea nr. 7/1996), care a înlocuit regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi inscripţiuni şi pe cel prin cartea funciară, nu a mai consacrat cazurile speciale de uzucapiune prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938.
Întrucât dispoziţiile Legii nr. 7/1996 nu au reglementat în niciun fel prescripţia achizitivă în sistem de carte funciară, s-a cristalizat concluzia că, în privinţa posesiilor începute după intrarea în vigoare a acestei legi, este aplicabilă uzucapiunea de drept comun, reglementată de Codul civil.
Pornind de la principiul retroactivităţii efectelor uzucapiunii (coborând în timp până la data la care aceasta a început) şi de la regula de aplicabilitate generală potrivit căreia verificarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii se supune normelor juridice în vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv, în doctrină, s-a mai susţinut că momentul la care trebuie să fie raportată data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 nu este acela al introducerii acţiunii având ca obiect constatarea împlinirii uzucapiunii şi a producerii efectelor sale, ci cel al începerii, respectiv al împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.
Astfel, în teritoriile de carte funciară, pentru uzucapiunile începute şi împlinite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, independent de promovarea ulterioară a cererii introductive având ca obiect tocmai constatarea acestui fapt. De asemenea, pentru acele prescripţii achizitive începute după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, urmează a fi incidente dispoziţiile Codului civil.
În schimb, în cazul unei uzucapiuni începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 şi împlinite după acest moment, nici doctrina şi nici practica judiciară nu au avut un punct de vedere unitar. Unificarea practicii judiciare s-a realizat prin Decizia nr. LXXXVI (86) din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008). Prin această decizie s-a statuat că, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.
Codul civil actual (Legea nr. 287/2009), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, reglementează două forme de uzucapiune imobiliară, şi anume uzucapiunea extratabulară (art. 930) şi uzucapiunea tabulară (art. 931).
Conform art. 930 alin. (1) şi (2) "(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
(2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune".
Conform art. 931 alin. (1) şi (2) "(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
(2) Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie".
Cele două forme de uzucapiune se grefează pe sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, astfel cum a fost regândit şi structurat în titlul VII al cărţii a III-a din Codul civil, intitulat "Cartea funciară", relevant din perspectiva analizei de faţă fiind unul dintre principiile pe care se bazează acest sistem, şi anume principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii (art. 885 şi art. 886 din Cod civil).
Acest principiu este activ şi în materie de uzucapiune, deoarece art. 887 din Codul civil nu mai include uzucapiunea printre excepţiile de la regula efectului translativ, constitutiv sau extinctiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, aşa cum făcea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
Pe de altă parte, art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă, intrat în vigoare ulterior Codului civil, prevede că: "(3) Reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii".
Ca atare, se constată că, în noua reglementare, s-a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de proprietate nefiind dobândit de posesor decât din momentul înscrierii lui în cartea funciară.
Prevederile art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o simplă aplicaţie a principiului efectului constitutiv al înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în vigoare ulterior Codului civil, prin care legiuitorul a înţeles ca, în materie de uzucapiune, să modifice drastic regimul juridic al acestei instituţii, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. În consecinţă, aplicabilitatea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă în privinţa posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil nu poate fi înlăturată prin efectul art. 56 şi 76 din Legea nr. 71/2011, în condiţiile în care aceste prevederi legale sunt anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă şi conţin norme tranzitorii care se referă în mod explicit şi exclusiv la "dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară", respectiv la "dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară".
Rezultă că, pentru toate cererile de uzucapiune soluţionate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă [cu excepţia celor la care se referă art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/20111, momentul dobândirii dreptului de proprietate este cel al înscrierii acestui drept în cartea funciară, în baza încheierii sau a hotărârii pronunţate asupra cererii de uzucapiune, după caz. Or, dacă procedura specială s-ar aplica şi în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, s-ar ajunge la modificarea regimului juridic al formelor de uzucapiune respective, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, prin aplicarea retroactivă a unei noi reguli în această materie, ceea ce contravine principiului general potrivit căruia uzucapiunea se supune normelor juridice în vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv.
Deşi se observă similitudinea între condiţiile de fond ale uzucapiunii extratabulare, astfel cum sunt reglementate în Codul civil şi condiţiile de fond ale uzucapiunii extratabulare din Decretul-lege nr. 115/1938, precum şi asemănarea între procedura de înscriere a drepturilor dobândite prin uzucapiune, prevăzută de art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938, şi procedura specială reglementată de Codul de procedură civilă actual, această din urmă procedură nu poate fi extinsă nici măcar asupra posesiilor începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, deoarece, aşa cum s-a arătat, efectul achizitiv al posesiei se produce în mod diferit.
În sistemul vechilor cărţi funciare, efectele uzucapiunii extratabulare se produc retroactiv, de la data începerii posesiei, înscrierea dreptului uzucapat în cartea funciară nu are efect constitutiv, ci doar un rol de publicitate, pentru a-l face opozabil terţilor, în timp ce, în cazul uzucapiunii reglementate de actualul Cod civil, proprietatea se dobândeşte fără efect retroactiv, fiind condiţionată de înscrierea dreptului în cartea funciară, ca urmare a parcurgerii procedurii speciale, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care această procedură se finalizează.
Diferenţa de regim juridic este şi mai evidentă în comparaţia dintre uzucapiunea reglementată de Codul civil din 1864 şi uzucapiunea din Codul civil actual. Dacă, în sistemul vechiului Cod civil, uzucapiunea constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii, cu efect retroactiv de la data începerii posesiei, opozabil erga omnes, independent de orice formă de publicitate şi fără ca dreptul de dispoziţie să fie condiţionat de o eventuală înscriere în evidenţele de publicitatea imobiliară, în sistemul actualului cod civil, dreptul de proprietate se dobândeşte numai de la data înscrierii în cartea funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti pronunţate în procedura specială "privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii", prevăzută de titlul XII al cărţii a VI-a a Codului civil.
Sub aspect procedural, în ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil de la 1864, cererea de chemare în judecată vizează constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând forma cererii în constatare, în timp ce acţiunea formulată pe calea procedurii speciale are ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit prin uzucapiune, fiind o cerere în realizare de drepturi.
De asemenea, efectele hotărârii judecătoreşti sunt diferite, în primul caz, hotărârea având efect declarativ (deoarece recunoaşte dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data începerii posesiei), pe când, în cazul procedurii speciale reglementate de actualul cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească (încheierea sau sentinţa, după caz) conţine dispoziţia de înscriere în cartea funciară a dreptului real dobândit de reclamant, care va fi considerat proprietar de la data înscrierii în cartea funciară, astfel încât hotărârea nu are caracter declarativ, deoarece nu recunoaşte un drept preexistent.
Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de legislaţia aplicabilă pe teritoriul ţării noastre în decursul timpului rezultă că acestea sunt supuse unor condiţii de fond diferite, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific şi efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în cauză. În plus, hotărârea judecătorească are consecinţe diferite, atât sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, dar şi din perspectiva efectelor înscrierii dreptului dobândit prin uzucapiune în cartea funciară.
Chiar dacă dispoziţiile tranzitorii ale art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 se referă la modul de aplicare a normelor care vizează condiţiile de fond ale uzucapiunii, nu trebuie omis faptul că normele de procedură reprezintă forma de valorificare în plan procesual a normelor de drept material. Or, dacă legea aplicabilă în ce priveşte condiţiile şi termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei, aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai parţial, deci şi cu privire la efectele posesiunii.
Prevederea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă, deşi înglobată în reglementarea- cadru a procedurii de judecată în materie civilă, constituie o normă de fond, care guvernează regimul juridic al uzucapiunii, sub aspectul momentului naşterii dreptului de proprietate. Stabilind că reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii, noua reglementare schimbă în mod radical concepţia anterioară în privinţa efectelor uzucapiunii, neputând fi aplicată decât dacă i s-ar recunoaşte caracter retroactiv, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Un alt considerent în susţinerea acestei soluţii decurge din însuşi textul art. 1.052 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care prevede expres că instanţa va cerceta "dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Codul civil pentru dobândirea dreptului reclamat în temeiul uzucapiunii". Singura interpretare validă este aceea că trimiterea avută în vedere de legiuitor se referă la Codul civil în vigoare.
Argumentul potrivit căruia s-ar putea da o interpretare mai largă textului, în sensul că referinţa ar viza atât noul Cod civil, cât şi Codul civil de la 1864, este lipsit de fundament şi nu poate fi acceptat, deoarece textul legal examinat este cuprins în cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, intitulată "Proceduri speciale", fiind, aşadar, o normă specială, de strictă interpretare şi aplicare.
De altfel, prin terminologia utilizată, legiuitorul a făcut distincţia clară între Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi Codul civil anterior. Astfel, în conţinutul art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 se face referire la "Codicele civil" sau "Codul civil din 1864".
Cu atât mai puţin poate fi argumentată interpretarea art. 1.052 alin. (7), în sensul extinderii aplicării procedurii speciale în materie de uzucapiune, prevăzută de Codul de procedură civilă, cu privire la celelalte forme speciale de uzucapiune, prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938. Oricât de largă ar fi interpretarea, acest din urmă act normativ nu poate fi înglobat în Codul civil, fiind o reglementare specială, care ar fi trebuit să fie indicată în mod expres în situaţia în care s-ar fi intenţionat extinderea procedurii speciale şi cu privire la aceasta.
Art. 1.052 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o dispoziţie singulară prin care se face trimitere la Codul civil. Bunăoară, art. 94 pct. 1 lit. a) şi art. 114 alin. (1) din Codul de procedură civilă cuprind norme de competenţă referitoare la "cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie (...)", fiind evident că textul se raportează la dispoziţiile Codului civil în vigoare.
La fel, art. 193 alin. (3) din Codul de procedură civilă se referă la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil, iar art. 397 alin. (3) şi art. 454 din Codul de procedură civilă fac trimitere directă la anumite articole din Codul civil, care se regăsesc în textul Codului civil în vigoare, ceea ce exclude orice dubiu cu privire la faptul că, pentru legiuitor, "Codul civil" la care se face trimitere este cel adoptat prin Legea nr. 287/2009, nu cel anterior.
În continuarea aceluiaşi raţionament mai trebuie remarcat şi faptul că, atunci când s-a dorit trimiterea atât la dispoziţiile Codului civil, cât şi la alte dispoziţii legale, aceasta s-a făcut în mod expres. Un exemplu în acest sens sunt prevederile art. 237 alin. (2) pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, în etapa cercetării procesului, judecătorul "va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale", respectiv "va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi speciale".
Dintr-o altă perspectivă, problema de drept analizată prezintă similitudini cu cea dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin care s-a statuat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Problema care a fost supusă analizei în cadrul acestui recurs în interesul legii a fost aceea dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanţele de judecată, din oficiu, ori părţile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepţia prescripţiei extinctive atunci când prescripţiile au început înainte de 1 octombrie 2011.
Completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii a avut în vedere dispoziţia tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".
S-a reţinut, în argumentarea soluţiei, că, "din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.
Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi a aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.
Aceeaşi soluţie legislativă a fost consacrată şi prin dispoziţiile art. (6) alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora «Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit».
(...) Întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, iar «ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus», în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma «în întregime», se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a Codului civil".
Având în vedere raţionamentul acestei decizii, ţinând seama că şi în cazul posesiilor începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezenţa unor facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia, faţă de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din Codul civil şi pentru identitate de raţiune, soluţia care se impune este aceea că pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a Codului civil nu pot fi aplicate noile dispoziţii procedurale, a căror consecinţă ar fi renunţarea la caracterul retroactiv al uzucapiunii şi schimbarea, în acest mod, a regimului juridic al uzucapiunii.
În ceea ce priveşte unul dintre argumentele opiniei contrare, bazat pe interpretarea prevederilor art. 1.050 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile titlului XII al cărţii a VI-a se aplică "oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii", se apreciază că acestea nu pot fi interpretate izolat, ci prin raportare la celelalte prevederi ale aceluiaşi titlu, în special, la art. 1.052 alin. (7), care face trimitere la condiţiile uzucapiunii prevăzute de Codul civil. Din analiza sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că cererile vizate de art. 1.050 din Codul de procedură civilă sunt cele care au ca obiect uzucapiunile guvernate de Codul civil.
Prevederile art. 24 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", nu pot constitui un argument în favoarea opiniei contrare, deoarece, în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil şi valorificate printr-o cerere de chemare în judecată formulată ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, nu se pune problema aplicării vechii legi procedurale, ci se aplică tot legea nouă, însă nu cea configurată în procedura specială (care este circumscrisă uzucapiunilor întemeiate pe Codul civil), ci dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă.
Condiţiile de exercitare a acţiunii, impuse prin art. 1.051 din Codul de procedură civilă, precum şi împrejurările pe care judecătorul trebuie să le verifice, conform art. 1.052 al aceluiaşi cod, conduc spre concluzia că această procedură specială a fost elaborată în strânsă corelaţie cu prevederile Codului civil în materie de uzucapiune.
Înscrisurile solicitate de lege în dovedirea dreptului dedus judecăţii pe calea procedurii speciale, respectiv cele menţionate în cadrul art. 1.051 alin. (3) lit. a) şi g) din Codul de procedură civilă, vizează în mod evident uzucapiunea extratabulară sub cele două forme reglementate de art. 930 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul civil (respectiv uzucapiunea întemeiată pe decesul proprietarului tabular şi uzucapiunea întemeiată pe renunţarea la proprietate), neexistând nicio justificare ca instanţa să administreze astfel de probe în situaţia în care, de exemplu, se invocă uzucapiunea întemeiată pe Codul civil din 1864.
Împrejurarea că unele dintre probele şi verificările prevăzute de procedura specială se efectuau şi în procedura aplicabilă anterior datei de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă) şi se vor administra şi în procedura de drept comun descrisă de acest cod nu poate justifica aplicarea procedurii speciale pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Aspectele reţinute în considerentele Deciziei nr. 225 din 2 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale, referitoare la incidenţa procedurii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii, prevăzută de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, şi în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, sunt de natură să creeze în practică situaţii de aplicare neuniformă şi secvenţială a legii, lăsând la latitudinea fiecărui judecător posibilitatea de a aprecia dacă aplică sau nu o anumită dispoziţie din procedura specială.
Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională analizează conformitatea textului legal criticat (art. 1.049 din Codul civil, devenit art. 1.050 după republicare) în raport cu prevederile Constituţiei, fără ca prin aceasta să se poată limita atributul constituţional al instanţei supreme, prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Totodată, în cazul uzucapiunii pentru un imobil neînscris în cartea funciară, dacă în timpul sau după împlinirea termenului de uzucapiune de 30 ani proprietarul imobilului sau moştenitorii acestuia decid să deschidă o primă carte funciară (fapt ce nu este de natură să întrerupă cursul prescripţiei achizitive, deoarece este vorba despre o simplă cerere adresată unui organ administrativ), uzucapantul nu va putea obţine înscrierea dreptului său în cartea funciară şi, ca atare, nici nu va putea dobândi însuşi dreptul de proprietate, deoarece s-ar opune prevederile art. 1.053 alin. (2) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia înscrierea dreptului dobândit în temeiul uzucapiunii nu se poate efectua dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte persoane.
În raport cu aspectele relevate şi având în vedere caracterul special al procedurii instituite de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă se apreciază că aceasta nu poate fi aplicată trunchiat, în sensul că instanţa de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale, nu poate să aleagă între a aplica sau nu o anumită normă şi nu poate atribui hotărârii pronunţate un alt efect decât cel pe care legea îl prevede în mod expres.
Fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi succesive. De asemenea, instanţa nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim juridic ad-hoc (lex tertia), alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi succesive, deoarece s-ar ajunge la consecinţa inadmisibilă ca organul judiciar să exercite un atribut care nu îi revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legislativului.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava.
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2015.
-****-
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
IULIA CRISTINA TARCEA
Prim-magistrat-asistent,
Aneta Ionescu
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 11 din data de 7 ianuarie 2016

Decizia nr.19 în dosarul nr.12/2015 
Admite recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava.
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1050 - 1053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art.76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1050 - 1053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2015.

Decizia nr.19 în dosarul nr.12/2015 
Admite recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava.
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1050 - 1053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art.76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1050 - 1053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2015.


Nr. 1397/C/2845/III-5/2015
02 octombrie 2015


Doamnei

judecător dr. Livia Doina STANCIU
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În referire la adresa nr. 331 din 21 mai 2015, am onoarea să vă transmit alăturat punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept care formează obiect al dosarelor conexate nr. 12/2015 și nr. 16/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu termen de judecată la data de 05 octombrie 2015, privind: „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 şi art. 1050 din Codul de procedură civilă, raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 în referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii în cazul prescripţiilor achizitive începute şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, în condiţiile în care prevederile privind efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară nu sunt aplicabile”, respectiv „interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 1049-1052 din Legea nr. 134/2010 raportate la dispozițiile art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 referitoare la procedura aplicabilă înscrierii drepturilor de proprietate dobândite în temeiul uzucapiunii”.

            A. Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa (care formează obiect al dosarului nr. 12/2015), în această problemă de drept s-au conturat următoarele opinii:
            I. Într-o primă opinie, s-a apreciat că procedura specială prevăzută de dispozițiile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009).
            Astfel, deși posesia a început sub incidența prevederilor Decretului - Lege nr.115/1938, unele instanțe au aplicat procedura specială fără a analiza însă, în mod expres, această problemă de drept; opinia a rezultat din indicarea, în cuprinsul considerentelor, a normelor cu caracter special.
            De asemenea, procedura specială prevăzută de Noul Cod de procedură civilă a fost aplicată şi în cauze în care posesia a început sub incidența prevederilor Codului civil de la 1864 şi ale Legii nr. 7/1996.
            În motivarea unora dintre aceste soluții, s-a arătat, în esență, că prevederile Noului Cod de procedură civilă sunt aplicabile în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată; în ce privește fondul litigiului, sunt aplicabile dispozițiile de drept material în vigoare la data începerii pretinsei posesii, dar numai cu privire la îndeplinirea condițiilor posesiei utile.
            S-a considerat că dispozițiile art. 1049 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă nu sunt incompatibile cu uzucapiunea de 30 de ani, începută sub imperiul şi supusă dispozițiilor Codului civil de la 1864, chiar dacă, într-adevăr, noile texte procedurale au fost gândite în principal ca o transpunere în plan procesual a condiţiilor uzucapiunii extratabulare prev. de art. 930 din Noul Cod civil.
Astfel, dispoziţiile art. 1050 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, referitoare la înscrisurile ce trebuie anexate cererii, nu vor fi aplicate integral, automat şi nenuanţat, ci vor fi aplicate în mod corespunzător, văzând unde raţiunea textului subzistă faţă de specificul normelor de drept material aplicabile (incompatibilitatea pare vădită doar în cazul art. 1050 alin.3 lit.a) din Noul Cod de procedură civilă, întrucât de cele mai multe ori imobilele în privinţa cărora se invocă uzucapiunea lungă prev. de C.civ. 1864 nu sunt înscrise în cartea funciară).
Referirea la „Codul civil" cuprinsă în art. 1051 alin. (7) din Noul Cod de procedură civilă trebuie înţeleasă în sens larg, ca incluzând orice dispoziţie de drept material aplicabilă, indiferent de sediul materiei.
În schimb, dispoziţiile art. 1052 alin.3 din Noul Cod de procedură civilă nu sunt aplicabile uzucapiunilor începute sub imperiul C.civ. 1864, întrucât în caz contrar efectele sale ar fi retroactive, însă acesta nu înlătură aplicabilitatea procedurii, în ansamblul său, hotărârea definitivă de admitere a cererii producând efectele de drept substanţial prevăzute de legea în vigoare la data începerii posesiei (art. 82 din Legea nr. 71/2011).
                        II. Într-o a doua opinie, s-a reţinut că procedura specială prevăzută de art.1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă nu este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009).
 În cadrul acestei orientări jurisprudențiale, în cauzele în care posesia a început sub incidența prevederilor Decretului - Lege nr.115/1938, unele instanțe nu au aplicat procedura specială, având în vedere că, în considerentele hotărârilor pronunţate în acele cauze, nu se face referire la normele cu caracter special, rezultând deci, inaplicabilitatea acestei proceduri, fără a se analiza însă, în mod expres, această problemă de drept.
            În alte hotărâri, s-a făcut referire la îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 130 alin. (1)-(5) din Decretul - Lege nr. 115/1938, fără a se face referire şi la prevederile art. 1049 şi următoarele din Noul Cod de procedură civilă.
            Tot în cadrul acestei orientări, aplicarea procedurii speciale nu s-a făcut nici în cauzele în care posesia a început sub incidența prevederilor Codului civil de la 1864 şi ale Legii nr.7/1996.
            Astfel, în motivarea unora dintre aceste soluții, s-a reținut că, pentru a determina aplicabilitatea procedurii înscrise în Titlul XII al Cărţii a Vl-a a Codului de procedură civilă, trebuie avut în vedere art. 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil conform căruia, dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la dată începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codut civil din 1864.
            În cuprinsul cererii în condiţiile art 1050 alin. (2) din Noul Cod procedură civilă, trebuie să se regăsească temeiul uzucapiunii, respectiv dacă reclamantul invocă o uzucapiune extratabulară conform art 930 din Noul Cod civil, dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară, sau tabulară, potrivit art. 931 din Noul Cod civil, dacă este vizat un imobil înscris în cartea funciară.
            Or, instanțele au constatat că constată că reclamanții indică drept temei al uzucapiunii, art. 1869, art. 1890 din Vechiul Cod Civil şi solicită aplicarea procedurii de la art. 1049-1052 din Noul Cod procedură civilă privind procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobîndite în temeiul uzucapiunii, care se aplică, astfel cum s-a arătat, doar uzucapiunilor începute după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.
            Reținând de asemenea, inadmisibilitatea cererii, s-a arătat că, în raport de data la care partea afirmă că a început posesia, anterioară intrării în vigoare a Noului Cod Civil, aceasta nu poate invoca uzucapiunea extratabulară conform art. 82 din Legea nr.71/2011 de aplicare a Codului civil şi deci nici cele ale procedurii prev. de art. 1049 şi urm. din Noul Cod procedură civilă".
            În același sens s-a mai reținut că potrivit art. 82 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 930 - 934 din Noul Cod Civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după intrarea în vigoare a acestuia.
Această normă tranzitorie este una de drept material, care se deosebeşte de normele de drept procesual civil, iar conform art. 1049 din Noul Cod de Procedură Civilă, dispoziţiile Titlului XII sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii.
În continuare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 75/2012 prevede că dispoziţiile NCPC se aplică numai proceselor şi executărilor silite. începute după intrarea acestuia în vigoare.
            Cu toate acestea, nu trebuie făcută abstracţie de modificările aduse de Noul Cod Civil în privința condiţiilor şi efectelor uzucapiunii, modificări ce se reflectă întru totul în legea procesual civilă.
Astfel, comparând condițiile uzucapiunii reglementate de art. 930 din Noul Cod Civil cu cerințele prevăzute de art. 1050 din Noul Cod de procedură civilă referitoare la conținutul cererii de uzucapiune şi înscrisurile ce trebuie anexate acesteia, se poate observa faptul că prin această procedură specială se urmăreşte strict valorificarea posesiilor începute sub imperiul Noului Cod Civil.
            Totodată, din interpretarea art. 6 alin. (4) din Noul Cod civil, posesiile începute sub incidenţa Codului Civil din 1864 care îndeplinesc condiţiile privitoare la uzucapiunea din vechea reglementare vor trebui să conducă la dobândirea dreptului de proprietate (sau al altor drepturi reale) prin intermediul uzucapiunii, însă cu efect retroactiv de la data când reclamantul a început posesia imobilului, retroactivitatea fiind un important principiu al uzucapiunii în vechiul Cod Civil. Or, în situaţia în care procedura specială reglementată de NCPC s-ar aplica şi uzucapiunilor începute sub vechiul cod, ar însemna ca acestora să li se aplice efectul constitutiv, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 6 alin. (4) din Nodul Cod Civil.
            Așadar, în cazul posesiilor începute cât timp a fost în vigoare Codul Civil din 1864, se vor cerceta dispoziţiile legale de drept material prevăzute de vechea reglementare în materie, iar cererea de chemare în judecată se va formula potrivit prevederilor Nodului Cod de procedură civilă, însă nu după procedura specială prevăzută la art. 1049 şi următoarele, ci potrivit regulilor procesuale de drept comun.
Într-o altă argumentație, s-a arătat că principiul „imediatei aplicări” a normelor de drept procesual civil nu justifică aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă cererilor de uzucapiune întemeiate pe Codul civil din 1864, întrucât, conform prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr.71/2011, condiţiile de invocare ca şi efectele uzucapiunii reglementată de Codul civil din 1864 rămân supuse acestei legi.  
            În alte cauze în care posesia a început sub incidența prevederilor Codului civil de la 1864 şi ale Legii nr.7/1996, procedura specială nu s-a aplicat, fără a rezulta însă, în mod expres, considerentele avute în vedere de instanțe în sprijinul acestei opinii.           
            Astfel, în hotărârile pronunțate în aceste cauze nu se face referire la normele cu caracter special sau se indică doar, prevederile art. 35 din Codul de procedură civilă, rezultând că s-a aplicat procedura acțiunii în constatare.

            B. Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Suceava (care formează obiect al dosarului nr. 16/2015), în această problemă de drept există interpretări şi aplicări diferite, după cum urmează:
            I. Astfel, unele instanţe au aplicat procedura specială prevăzută de dispoziţiile art. 1049-1052 din Noul Codul de procedură civilă în toate cererile introduse după intrarea sa în vigoare, indiferent de momentul începerii posesiei.
            S-a reținut că prevederile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă, fiind norme de procedură, cu caracter special şi neexistând nicio altă normă care să dispună altfel, trebuie admis că acestea sunt de imediată aplicare, astfel cum dispune expres art. 24 din Noul Cod de procedură civilă.
            Mai mult, art. 1049 din Noul Cod de procedură civilă se referă la „orice" cereri de înscriere în cartea funciară, nefăcând nicio distincţie în raport de data introducerii lor la instanţă.
            În privinţa normelor de drept substanţial, în cadrul acestei prime opinii, unele instanţe au reţinut incidenţa în cauză a prevederilor Decretului - Lege nr.115/1938, iar din punct de vedere procesual, cele ale art. 1052 din Noul Cod de procedură civilă.          
            Alte instanţe au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1846 şi urm. din Codul civil de la 1864, ca norme de drept substanțial şi ale art. 1052 din Noul Cod de procedură civilă, ca norme de drept procesual.
            II. Alte instanțe de judecată nu au aplicat procedura specială prevăzută de dispoziţiile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare acestui act normativ.
            În cadrul acestei orientări jurisprudențiale, în unele cazuri, din considerentele hotărârilor nu rezultă, în mod expres, argumentele avute în vedere de aceste instanțe.
            În alte cazuri, soluţia a fost argumentată prin aceea că, din interpretarea coroborată şi teleologică a dispoziţiilor din cauză cu cele ale Noului Cod civil (2009), ce reglementează instituţia uzucapiunii, se constată că aceste dispoziţii procedurale sunt reglementate pentru uzucapiunile cărora li se aplică normele noi şi nu cele din Codul civil de la 1864, întrucât efecte constitutive de drept nu mai au hotărârile judecătoreşti care constată uzucapiunea, ci doar cele care dispun asupra unor cereri de intabulare în cartea funciară a dreptului dobândit ca urmare a uzucapiunii.
             Alte instanțe au apreciat că, pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în condiţiile art. 1869 şi urm. din vechiul Cod civil nu se poate recurge la procedura reglementată de dispoziţiile art. 1049 - 1052 Cod procedură civilă.

*
*                 *
            În sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava se mai susține că, în aplicarea aceloraşi dispoziţii diferite de drept material şi de drept procesual civil, unele instanţe folosesc sintagma „stabileşte un drept de proprietate în favoarea reclamantului", iar alte instanţe folosesc sintagma „constată că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune".
            Totodată, în aplicarea noilor dispoziţii legale menţionate (în ipoteza în care nu s-au formulat opoziţii), unele instanţe soluţionează astfel de cereri prin sentinţă, dată în şedinţa camerei de consiliu, iar alte instanţe prin încheiere (cu nr. sau nu) dată în şedinţa camerei de consiliu.
            Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Suceava arată că opinia majoritară, de principiu, a magistraţilor Secţiei I Civilă este că procedura reglementată de dispoziţiile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură Civilă se aplică numai situaţiilor în care dobândirea dreptului de proprietate are loc prin înscrierea lui în cartea funciară ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor uzucapiunii.
Incidența acestei proceduri speciale este indisolubil legată de efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară care plasează uzucapiunile ale căror posesii au început înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil în afara sferei sale de aplicabilitate.
Uzucapiunile guvernate de dispozițiile vechiului Cod Civil produc efecte retroactive, dreptul de proprietate fiind dobândit de la data începerii posesiei.
Potrivit dispozițiilor art. 1049 din Noul Cod de procedură civilă, acestea sunt aplicabile oricăror cereri privind înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale dobândite în temeiul uzucapiunii, iar dispozițiile art. 6 alin. (4) din Codul civil prevăd că uzucapiunile sunt supse legii în vigoare la momentul începerii posesiei. Acestea din urmă sunt însă norme de drept substanțial şi vizează doar analiza elementelor de fond ale uzucapiunii.
            La momentul intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă era cunoscută aplicarea unor reguli de fond diferite posesiilor începute anterior Noului Cod Civil, în raport de cele începute ulterior.
Dacă legiuitorul cunoștea această diferență de tratament din perspectiva dreptului substanțial, este de presupus că a avut în vedere ambele ipoteze atunci când a prevăzut în art. 1049 din Noul Cod de procedură civilă faptul că procedura se aplică oricăror cereri de înscriere în cartea funciară.
Este cunoscut faptul că Noul Cod de procedură civilă a fost conceput şi redactat prin corelare cu Noul Cod civil, iar acestea urmau să intre în vigoare la aceeași dată, însă acest argument nu este suficient pentru a înlătura opiniile divergente exprimate deja de practica instanțelor, întemeiate pe interpretarea gramaticală a textului, fiind necesară, în lipsa intervenției legislative, folosirea pârghiilor legale pentru unificarea practicii judiciare.
Prin această sesizare s-a arătat şi că divergența de opinii nu se justifică pentru în cazul posesiilor exercitate asupra terenurilor din Transilvania şi Bucovina (partea care a rămas pe teritoriul românesc), pentru imobilele înscrise în cartea funciară, întrucât, în acest caz, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă se aplica procedura specială prevăzută de art. 130 din Decretul – Lege nr. 115/1938, procedură care este aproape identică celei din art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă (vechea procedură se aplica doar uzucapiunii extratabulare, iar dispozițiile din noua procedură se aplică oricăror cereri). În aceste cazuri, dacă imobilele sunt înscrise în cartea funciară, nu există justificare pentru a se înlătura aplicarea art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă.
Drept urmare, divergența de opinii ar rămâne în discuție pentru imobilele din Transilvania şi Bucovina de Nord neînscrise în cartea funciară, precum şi pentru imobilele din celelalte zone ale țării.
S-a arătat şi că potrivit art. 1051 alin. (7) din Noul Cod de procedură civilă, instanța trebuie să cerceteze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul civil, fără a se face vreo distincție între vechiul şi noul Cod civil,
Or, art. 930 lit. c) din Noul Cod civil prevede că regulile uzucapiunii extratabulare se aplică inclusiv imobilelor neînscrise în cartea funciară.
Însă, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (4) din Noul Cod civil, în mod evident, în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară se aplică dispozițiile Noului Cod civil doar în cazul posesiilor începute după data de 1 octombrie 2011.
În procedura specială, reglementată de dispozițiile art. 1049 -1052 din Noul Cod de procedură civilă, dacă nu există opoziții formulate, cererea are caracter necontencios, caz în care instanța pronunță o încheiere, iar dacă s-au formulat opoziții, cererea capătă caracter contencios, caz în care instanța va pronunța o sentință.
În ambele cazuri, judecătorul este ținut să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, prevăzute de Codul civil, aplicabile posesiei în cauză.
*
*                 *
            Apreciez că, în interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 35, art. 1050-1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, art. 56, art. 76 şi art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, cuprinsă în Cartea a VI-a, Titlul XII al Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată este aplicabilă şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, indiferent dacă imobilele au fost înscrise sau nu în cărțile funciare.
            §1. Divergența de jurisprudență rezultă dintr-o aparentă incompatibilitate în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 1050 – 1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată cu regulile de drept incidente pentru soluționarea conflictului de drept intertemporal în privința condițiilor de fond ale uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Întrucât procedura specială instituită prin Titlul XII al Cărţii a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată preia într-o manieră modernizată procedura prevăzută de art. 130 din Decretul–Lege nr. 115/1938, pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiunea extratabulară, problema de drept privește îndeosebi imobilele neînscrise în cărţile funciare în privința cărora uzucapiunile sunt în întregime supuse Codului civil din anul 1864, în vigoare la data începerii posesiei, potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil şi art. 82 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
            Cu titlu prealabil, se observă că această problemă a fost adusă spre soluționare şi Curții Constituționale care, prin decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1049- 1052 din Legea nr. 143/2010 privind Codul de procedură civilă (devenit art. 1050-1053 după republicarea legii) a realizat, în raport de criticile formulate, o analiză dihotomică, făcând distincția cuvenită între normele de procedură, de imediată aplicare şi condițiile de fond ale uzucapiunii (referitoare la condițiile posesiei) ce vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii acesteia[1].
            În cuprinsul acestei decizii, instanța de contencios constituțional, constatând că norma procedurală are o sferă de cuprindere foarte largă, în sensul că aceasta se aplică cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii formulate în temeiul unor acte normative diferite, a arătat că revine instanței de judecată să interpreteze şi să aplice dispozițiile de procedură, evitându-se instituirea în sarcina uzucapanților a prezentării unor înscrisuri care nu au legătură cu dispozițiile de drept substanțial aplicabile cererilor acestora. Curtea a reţinut şi că este de principiu că valorificarea dispoziţiilor de drept substanţial se face prin intermediul normelor de drept procedural, iar dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiţionări, astfel încât să nu fie afectată însăşi substanţa dreptului[2].
            Această decizie constituie un element de reper pentru analiza pe care o vom efectua asupra argumentelor şi contra-argumentelor prezentate în sesizările formulate.

            §2.1. Problema interpretării gramaticale a prevederilor din Titlul XII al Cărţii a VI-a a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată.  
            Din observarea opiniilor divergente, se constată că, pe de o parte, se susține faptul că procedura instituită prin dispozițiile art. 1050-1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată este destinată exclusiv cererilor de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale dobândite prin uzucapiunea reglementată de art. 930 şi art. 931 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
            În acest sens, sunt aduse argumente de interpretare literală, susținătorii acestei opinii arătând că, de vreme ce titulatura procedurii se referă la înscrierea drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii, este ilogică aplicarea acesteia în privința uzucapiunilor care au ca efect dobândirea drepturilor reale fără înscriere în cartea funciară, respectiv în cazul posesiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară.
            Dimpotrivă, susținătorii opiniei contrare, analizând, procedura specială în ansamblu, arată tot pe baza unei interpretări literale a prevederilor art. 1050 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în care se delimitează domeniul de aplicare a procedurii speciale, că dispozițiile acesteia se aplică oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii, deci inclusiv uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009.
            Fără a nega faptul că procedura analizată este concepută, în principal, pentru uzucapiunile reglementate de art. 930 şi art. 931 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind perfect adaptată momentului prevăzut de art. 56  alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în care caracterul constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, instituit prin art. 885 alin. (1) din acest act normativ, va primi o aplicare deplină, consider că există suficiente argumente pentru ca această procedură să poată fi aplicată şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară.
            Cu atât mai mult, această procedură poate fi aplicată imobilelor intabulate în cărțile funciare, atunci când posesia a început sub imperiul Decretului – lege nr. 115/1938, întrucât nu există diferențe notabile de reglementare între procedura reglementată de art. 130 din acest act normativ şi cea prevăzută în Titlul XII al Cărții a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, republicată.
            Denumirea marginală a titlului procedurii nu poate fi interpretată singular, fără observarea ansamblului procedurii speciale din care rezultă că înscrierea în cartea funciară constituie doar etapa sa finală.
            Înscrierea în cartea funciară este precedată de o procedură judiciară necontencioasă (atunci când nu se formează opoziții) şi care poate deveni contencioasă, prin formularea opozițiilor.
Întocmai reglementării anterioare conţinută de art. 130 din Decretul - Lege nr. 115/1938 care a constituit sursa de inspiraţie pentru legiuitorul actual, în situaţia uzcapiunilor extratabulare reglementate de art. 28 din acest act normativ, mai întâi se dobândea dreptul în persoana uzucapantului şi mai apoi se putea solicita înscrierea în cartea funciară[3].  
Procedura specială analizată poate fi aplicată inclusiv pentru imobilele neînscrise în cartea funciară, de vreme ce uzucapiunea extratabulară prevăzută de art. 930 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil priveşte şi asemenea bunuri.
Din perspectiva elementelor care vizează învestirea instanţei (conţinutul cererii de uzucapiune, înscrisurile care se anexează acesteia) şi probele administrate pentru dovedirea condiţiilor de fond ale uzucapiunii, nu există nicio diferenţiere notabilă prin raportare la data începerii posesiei, dispoziţiile art. 1051 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) – h) putând fi aplicate în egală măsură atunci când posesia a începute anterior datei de 1 octombrie 2011, cât şi atunci când posesia a început ulterior.
Distincţiile şi, ca atare, aplicarea diferenţiată intervin şi sunt determinate doar de împrejurarea înscrierii sau nu a imobilului în cartea funciară, aspect care trebuie indicat în cererea formulată de uzucapant[4]. Acest aspect particular atrage obligativitatea atașării la cerere a înscrisurilor corespunzătoare situaţiei juridice a imobilului, în funcţie de situaţia de fapt din fiecare cauză[5].
Ceea ce diferă este doar momentul de la care va opera efectul achizitiv al uzucapiunii constatată prin hotărârea judecătorească pronunţată, aspect ce va fi analizat în partea finală a prezentului punct de vedere.   
Prin urmare, aplicarea unor reguli de fond diferite în ceea ce privește condițiile uzucapiunii, în raport de data începerii posesiei, nu constituie un argument pentru excluderea aplicării unei proceduri judiciare unitare tuturor cererilor prin care se solicită constatarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune, indiferent de data începerii posesiei[6].
Inerentele diferențieri în cadrul unității de procedură sunt determinate de situaţia concretă a imobilului uzucapat (respectiv, dacă acesta este sau nu înscris în cartea funciară), nu de momentul începerii posesiei.
De altfel, chiar şi în regiunile în care publicitatea imobiliară s-a realizat prin cărţi funciare potrivit Decretului–Lege nr. 115/1938, condiţiile uzucapiunii asupra imobilelor pentru care, din împrejurări excepţionale, nu au fost întocmite cărţi funciare, au fost cele din Codul civil din anul 1864 [soluţia este preluată de art. 930 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – uzucapiunea extratabulară asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară]; după data de 24 iunie 1996, când a intrat în vigoare Legea nr. 7/1996, toate uzucapiunile au fost supuse condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil din anul 1864, chiar dacă acestea au vizat imobile situate în regiuni care anterior au intrat sub incidenţa sistemului de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, în condiţiile Decretului –Lege nr. 115/1938.[7]
Prin urmare, similar reglementărilor anterioare sub imperiul cărora a fost posibilă aplicarea unor reguli diferite cu privire la uzucapiune, ceea ce, transpus în plan procesual, se reflectă într-un probatoriu parţial diferit, pentru dovedirea situaţiei juridice a imobilului, şi în cazul uzucapiunii extratabulare şi a uzucapiunii tabulare reglementate de art. 930 şi art. 931 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil există asemenea diferenţieri, astfel încât nu se poate reţine că unitatea de reglementare a prevederilor art. 1051 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată ar fi scindată doar pentru acele situaţii în care uzucapiunea a început anterior sau ulterior datei de 1 octombrie 2011.
Aceste diferențieri sunt determinate de situaţia juridică diferită a imobilelor şi ele vor continua şi în privința uzucapiunii reglementate de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

            §2. 2. Argumente care se circumscriu aplicării imediate a legii noi de procedură civilă.  
            Susţinătorii opiniei potrivit căreia procedura specială prevăzută de Titlul XII din Cartea a VI-a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu este aplicabilă uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil invocă dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
            Dimpotrivă, în opinia contrară, se pledează pentru o aplicare imediată a legii procesual civile noi.
            Apreciez că, în cauzele analizate, devine pe deplin aplicabil principiul de drept intertemporal consacrat prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[8], potrivit căruia, legea nouă de procedură se aplică tuturor proceselor deschise după intrarea sa în vigoare.
            Împrejurarea că noua lege de procedură civilă nu se referă textual şi la uzucapiunile începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, astfel încât să permită o aplicare diferențiată care să includă în sfera sa şi aceste uzucapiuni, nu reprezintă un argument în sensul negării aplicării imediate a legii procesuale noi.
            A raționa în sens contrar, ar însemna ca, procedura prevăzută de Titlul XII din Cartea a VI-a a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată să devină aplicabilă, cel puțin sub aspectele de procedură propriu-zisă, în privința uzucapiunilor extratabulare, inclusiv cele cu care operează asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară, cel mai devreme în anul 2021, având în vedere termenul de uzucapiune prevăzut de 930 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
            Or, actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
            Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale[9] şi în doctrină[10] trebuie făcută cuvenita distincție între normele aplicabile condițiilor de fond ale uzucapiunii şi normele de procedură, iar în cazul acestora din urmă, între normele care privesc efectele de admitere a cererii.

            §2. 4. Argumente de ordin teleologic
            Este îndeobște acceptat că, în general, principiul aplicării imediate a legii noi, se fundamentează pe faptul că acesta reprezintă un progres față de vechea reglementare, constituind o intervenție a legiuitorului menită să corijeze ori să remedieze unele aspecte controversate apărute cu prilejul aplicării legii vechi.
            Din acest punct de vedere, doctrina este unanimă în a aprecia că noua procedură simplificată acoperă atât aspectele referitoare la uzucapiune, cât şi pe cele referitoare la înscrierea în cartea funciară a drepturilor astfel dobândite[11].
            Totodată, s-a arătat că această procedură constituie o intervenție oportună a legiuitorului, aptă să rezolve anumite deficienţe de ordin procesual în materie, de vreme ce, prin cerinţele impuse de art. 1051 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) – h) se asigură o mai bună identificare a situației juridice şi tehnice a imobilelor ce urmează a fi uzucapate, chestiuni utile care contribuie la evitarea creării unor situații juridice incerte[12].
            Împrejurarea că cererea de uzucapiune se soluționează, atunci când nu  s-au formulat opoziții, în procedura necontencioasă, cu ascultarea reclamantului, potrivit art. 1052 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi citarea doar a titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuți, potrivit alin. (1) al aceluiași articol[13], nu încalcă drepturile reale imobiliare ale adevăratului titular.
Astfel, pe de o parte, după emiterea somațiilor şi trecerea termenului prevăzut de lege, titularul dreptului real imobiliar are posibilitatea formulării opoziției, în condițiile art. 1052 alin. (6), mijloc procesual prin care poate invoca neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în pentru dobândirea dreptului pe calea uzucapiunii.
În cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, atât atunci când adevăratul titular al dreptului real imobiliar nu a formulat opoziție, iar cererea de uzucapiune s-a soluţionat în procedură necontencioasă[14], cât şi atunci când   s-au formulat opoziţii de către alte persoane, iar acestea au fost respinse în procedură contencioasă, faţă de prevederile art. 435 alin. (2) din acelaşi act normativ[15], adevăratul titular al dreptului şi, după caz, succesorii acestuia, nefiind părţi, nici iniţiale, nici devenite în procesul iniţiat de uzucapant, au posibilitatea că, în cadrul unei acţiuni distincte, să facă dovada contrară, în sensul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului real imobiliar prin uzucapiune.

§2.4. Argumente de interpretare sistematică a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă circumscrise principiului lex specialia generalibus derogant. Temeiul de drept indicat de reclamant.
§2.4.1. În considerarea specificității obiectului cererii introductive, legiuitorul a conceput, după modelul art. 130 din Decretul –Lege nr. 115/1938, într-o manieră evident dezvoltată şi modernizată[16], o procedură specială, aplicabilă cu prioritate, în raport de regulile procesuale generale.
În condițiile existenței unei reglementări întregi având caracter derogatoriu de la dreptul comun, norma generală va fi aplicabilă doar în completare şi doar în măsura compatibilității acesteia cu procedura specială[17].
Fiind vorba de norme speciale de procedură de imediată aplicare, acestea se vor aplica prioritar, de unde rezultă că toate cererile privind dobândirea drepturilor reale imobiliare pe calea uzucapiunii, nu doar uzucapiunile reglementate de Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, ci şi cele care au început anterior datei de 1 octombrie 2011, reglementate de Codul civil din anul 1864 şi Decretul – lege nr. 115/938 se vor judeca potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1050-1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată[18].
Pe de altă parte, atunci când s-a intenționat ca procedura specială să fie alternativă faţă de cea de dreptul comun, o atare posibilitate a fost prevăzută în mod expres, stabilindu-se un drept de opţiune a reclamantului în acest sens[19].
Or, în privinţa procedurii analizate, în cuprinsul Titlului XII din Cartea a VI– a a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată nu există nicio prevedere care să îi confere caracter alternativ față de procedura de drept comun, asfel încât, în lipsa unei norme exprese în acest sens, uzucapantului nu i se poate recunoaşte un drept opţiune în ceea ce priveşte alegerea procedurii aplicabile pentru soluţionarea cererii de uzucapiune[20].
§2.4.2. În acest punct, se observă că indicarea de către unii reclamanţi din cauzele analizate, ca temei de drept, a prevederilor art. 35 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, sediul normativ al acţiunii în constatare nu impiedică în niciun fel aplicarea procedurii speciale instituită prin Titlul XII din Cartea a VI-a a acestui act normativ.
Independent de clasificările doctrinare date acţiunii în uzucapiune şi includerea acesteia, fie în tipologia acţiunilor în constatare, fie în aceea a acţiunilor în realizare (această din urmă caracterizare fiind agreată şi în jurisprudenţa instanţei supreme[21]), se cuvine a se observa că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi că, spre deosebire de obiectul cererii care nu poate fi schimbat sau depăşit, temeiul său juridic nu leagă instanţa, ci poate fi schimbat, sub condiţia prealabilei puneri în discuţia părţilor[22] şi doar atunci când părțile/partea (în procedură necontencioasă) nu recurge la posibilitatea oferită de alin. (5) al aceluiaşi articol, respectiv, nu insistă în soluţionarea cererii conform temeiului de drept pe care îl indică.
           
            §3. Problema efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară în concurs cu neretroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunilor începute sub imperiul Codului civil din anul 1864. Aplicarea imediată sau temporizată a acestui efectului constitutiv de drepturi.
            Jurisprudența divergentă relevă că susţinătorii opiniei potrivit căreia prin aplicarea procedurii speciale cuprinsă în Cartea a VI-a, Titlul XII din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, s-ar ajunge la o aplicare imediată şi a prevederilor art. 1053 din acest act normativ, ceea ce intră în conflict cu retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunilor începute şi guvernate de dispozițiile Codului civil din anul 1864, astfel încât, este exclusă aplicarea în totalitate a acestei proceduri speciale în privința uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 cu privire la imobilele neînscrise în cartea funciară.
            Dimpotrivă, susținătorii opiniei contrare, afirmă că, în această privință, trebuie avute în vedere prevederile art. 82 alin. (1) şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
            Analizând sistematic textul art. 1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, atât în propria sa construcție, cât şi în ansamblul întregii proceduri, se observă că, potrivit alin. (1) din acest articol, reclamantul uzucapant, pentru a-şi asigura față de terți prioritatea rangului dobândirii, își poate înscrie provizoriu dreptul în cartea funciară, fie în temeiul încheierii date potrivit art. 1052 alin. (5), fie în baza hotărârii judecătorești pronunțată de prima instanță prin care i s-a admis cererea de uzucapiune. În acest caz, justificarea înscrierii provizorii se va face prin hotărârea judecătorească definitivă care constată dobândirea dreptului real imobiliar prin uzucapiune.
            Acest text nu reprezintă altceva decât un alt caz de înscriere provizorie care se adaugă celor prevăzute de art. 898 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
            Formularea cererii de înscriere provizie este lăsată la disponibilitatea şi diligența uzucapantului.
            Atât cererea de înscriere provizorie, cât şi cererea de intabulare nu se înfățișează ca cereri incidentale în procedura principală, necontencioasă sau contencioasă judiciară, după caz, ci au caracterul unor cereri adresate biroului de cadastru şi publicitate imobiliară în procedura prevăzută de Legea nr. 7/1996 privind regimul general al cadastrului şi publicității imobiliare, republicată, pentru ca, în sistemul de carte funciară cu efecte constitutive, conceput de art. 885 din Codul civil, să fie asigurat, într-o primă etapă, rangul prioritar al dobândirii dreptului uzucapat, sub condiția justificării acestei înscrieri provizorii prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată asupra cererii de uzucapiune.
            Existența acestor dispoziții în cuprinsul Titlului XII al Cărții a VI –a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată nu împiedică aplicarea procedurii judiciare în privința imobilelor pentru care nu sunt deschise cărți funciare, de vreme ce, pe o parte, formularea cererii de înscriere provizorie şi, în continuare, justificarea acesteia sunt lăsate la libera apreciere a uzucapantului, iar pe de altă parte, înregistrarea cererii se realizează într-o altă procedură desfășurată în fața unei alte autorități.
            În continuare, potrivit art. 1053 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în toate cazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul în care s-a făcut numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea, iar potrivit alin (3) al aceluiași articol, reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii.
            În primul rând, se observă că prevederile at. 1053 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată au un conținut identic prevederilor art. 930 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil constituind, în realitate, o aplicare particulară a regulii de drept substanțial consacrată prin art. 890 din același act normativ, potrivit căreia, înscrierile în cartea funciară își produc efectele din momentul înregistrării cererilor de înscriere a drepturilor reale imobiliare; acest moment determină ordinea de prioritate sau rangul înscrierilor.
            În al doilea rând, prevederile art. 1053 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat constituie şi o aplicație a efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 885 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în condițiile în care uzucapiunea nu mai este enumerată în cuprinsul art. 887 alin. (1) din același act normativ printre cazurile în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară.
            Toate aceste dispoziții, chiar dacă sunt cuprinse în legea de procedură, statuează asupra întinderii în timp a efectelor uzucapiunii şi constituie, în realitate, reguli de drept material aplicabile în privința efectelor substanțiale, iar nu procesuale ale hotărârii judecătorești prin care se admite cererea şi se constată dobândirea dreptului real imobiliar prin uzucapiune[23].
            Situațiile juridice aparent ireconciliabile nu rezultă, în realitate, din intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicată, ci astfel cum s-a demonstrat, din aplicarea unor principii de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (preluate şi în legea–cadru de procedură, în scopul asigurării unei unități de reglementare a procedurii speciale) în privința uzucapiunilor începute anterior intrării sale în vigoare. 
            Prin urmare, chiar dacă sunt cuprinse în legea generală de procedură, sediul normativ nu influențează natura juridică intrinsecă a normelor analizate, astfel încât, situațiile conflictuale determinate de aplicarea legii în timp nu vor fi soluționate de această dată prin aplicarea imediată a noii legi de procedură civilă proceselor începute după intrarea sa în vigoare, consacrat ca atare prin art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, ci potrivit regulilor specifice, proprii care soluționează conflictele în timp determinate de aplicarea succesivă a diferitelor legi civile asupra uzucapiunii, conținute în art. 82 alin. (1) tezele a II-a şi a III-a din Legea nr. 71/2011, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 56 alin. (1) din același act normativ[24].
            Norma din art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 consacră o soluție juridică de tradiție în dreptul românesc, pentru situații tranzitorii similare, stabilită uneori pe cale legislativă[25] , alteori pe cale jurisprudențială, în lipsa unei asemenea normei în dreptul pozitiv[26], astfel încât, în prezent, când aceasta are o consacrare normativă expresă, nu se poate refuza aplicarea sa.
            În sfera de reglementare a prevederilor art. 82 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 71/2011 au fost incluse şi uzucapiunile începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil cu privire la imobilele neînscrise în cartea funciară, inclusiv cele situate în zone în care a funcționat sistemul de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul – lege nr. 115/1938, pentru care, astfel cum s-a arătat în precedent, era aplicabil Codul civil din anul 1864.
            În aceste situații, în care posesia a început înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil, rămân aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei, iar în cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei nu erau deschise cărți funciare, sunt aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.      
            În consecință, în principiu, regulile de drept material care vor guverna efectele uzucapiunii, în aceste situații particulare, vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data începerii posesiei[27]
            Chiar dacă, de lege lata, în Codul civil din anul 1864 nu exista o normă expresă care să consacre retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunii, acest aspect a constituit o constantă a doctrinei şi jurisprudenței care, pornind de la funcția preponderent probatorie a uzucapiunii într-un sistem de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripțiuni şi inscripțiuni, a urmărit să acopere neajunsurile acestui sistem, asigurând securitatea dinamică a circuitului juridic civil şi protejarea aparenței de drept creată prin posesie[28].
Or, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doctrina şi practica judiciară concordante constituie lege în sens material, nu formal.
În plus, se cuvine a se observa că potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011,  principiul efectului constitutiv de drepturi prin înscrierea în cartea funciară consfințit de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil nu este de imediată aplicare, ci va fi deveni funcțional pe măsura definitivării lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 7/1996 republicată.
Până la această dată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale se face, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit sau modificat în mod valabil, numai în scop de opozabilitate.
Pe de altă parte, potrivit art. 76 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 876- 915 din Codul civil privitoare al cazurile, condițiile şi efectele înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil.
De aceea, în doctrină, din coroborarea prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 cu prevederile art. 56 alin. (1) şi art. 76 din același act normativ, s-a arătat că în situația drepturilor care vor fi dobândite după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, pe baza dispozițiilor privitoare la uzucapiune din Codul civil din anul 1864, dreptul real imobiliar astfel dobândit trebuie înscris în cartea funciară, dar numai pentru opozabilitate față de terți, nu pentru însăși dobândirea sa, întrucât efectul achizitiv al uzucapiunii se produce potrivit legii vechi[29].
În plus, a condiționa producerea deplină a efectelor constitutive ale uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 pentru imobilele neînscrise în cartea funciară, anterior momentului prevăzut de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 ar echivala cu o aplicare retroactivă a unor dispoziții de drept substanțial, cu încălcarea normelor tranzitorii proprii uzucapiunii, ca fapt juridic complex[30].
Optând pentru aplicarea legii în vigoare la data producerii faptului juridic, legiuitorul a prevenit problema foarte delicată a faptului că dispozițiile în materie de carte funciară din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, sunt sau nu susceptibile de aplicare retroactivă[31].
            Ca atare, prevederile art. 1050-1052 din Titlul XII al Cărții a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat pot fi aplicate sub aspect procedural şi uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, indiferent dacă imobilele au fost sau nu înscrise în cărțile funciare.
            În aceste cazuri, înscrierea dreptului în cartea funciară nu produce efecte constitutive, ci doar de opozabilitate, până la momentul prevăzut de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

*          *
*

            Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursurilor în interesul legii declarate de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de Conducere al Curții de Apel Suceava și pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.



Procuror  General,

Tiberiu Mihail niţu







[1]Par. 12 din Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015;
[2] Idem, par. 13;
[3] E. Roşioru, „Uzucapiunea în dreptul civil român”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, n. 135.5, p. 436; C. Vişoiu, „Procedura uzucapiunii reglementată de Codul civil din 1864, Decretul –Lege nr. 158/1938 şi noul Cod Civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 168
[4] În acest sens, se observă că art. 1051 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată prevede că reclamantul va arăta în cererea de înscriere faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară.
[5] Unele dintre înscrisurile care se anexează cererii, precum cele prevăzute de art. 1051 alin. (3) lit. d), f) şi g) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată constituie probe considerate de către legiuitor ab initio ca utile, petinente şi concludente pentru dovedirea condițiilor de fond ale uzucapiunii extratabulare asupra imobilele neînscrise în cartea funciară. Jurisprudenţa analizată nu relevă situaţii de aplicare nediferenţiată a acestor dispoziţii în procedura de regularizare a cererilor pentru constatarea uzucapiunii.
În acelaşi sens este şi doctrina: M. Fodor, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 711; V. Stoica, „Dreptul potestativ de uzucapiune imobiliară extratabulară” în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013, p. 18;
[6] În doctrină, s-a arătat că „formele procesuale trebuie subordonate protecției reale şi utile (eficiente) a drepturilor şi libertăților civile ” (M. Nicolae, comentariu art. 24 din Codul de procedură civilă în „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat”, Vol. I, V. M. Ciobanu, M. Nicolae, coord., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 76).
[7] C. Drăguşin, „Comentariile Codului civil. Posesia. Uzucapiunea”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, n. 66, p. 91-92, n. 68, p. 98; V. Stoica, „Drept civil. Drepturi reale principale”, Ediţia a 2-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009, n. 289.B, p. 385, n. 290, p. 386; R. Peptan, „Uzucapiunea în noul Cod civil”, Dreptul nr. 8/2010, pp.11-39;
[8] Acest principiu este consacrat şi prin regulile generale de drept tranzitoriu din art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, destinate să rezolve conflictul dintre această lege şi normele de procedură civilă ce vor fi adoptate ulterior intrării sale în vigoare (D. N. Theohari, M. Eftimie, în „Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole”, G.. Boroi (coord.), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, comentariu art. 24, n.1, p. 66);
[9] Curtea Constituţională, decizia nr. 225/2015, precit;
[10] V. M. Ciobanu, Tr. Briciu, „Câteva reflecții în legătură cu soluțiile din doctrină şi jurisprudență privind unele probleme ivite în aplicarea Noului Cod de procedură civilă” în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2014, p. 109;
[11] M. Fodor – „Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic; București, 2014, p.708; V. M. Ciobanu, Tr. Bricu, C. C. Dinu, „Drept procesual civil”, Editura Naţional, București, 2013, p. 459;
[12] V. M. Ciobanu, Tr. Briciu, op. cit, p. 111 (autorii arată că această procedură are avantajul de a rezolva practica instanțelor de judecată în legătură cu imposibilitatea de identificare a titularului dreptului real asupra căruia se invocă curgerea posesiei, mai ales în acele situații în care este vorba de imobile neintabulate, deoarece noua procedură ar putea fi declanșată şi în absența unei persoane care să fie identificată ca titular al dreptului, acesta putând formula opoziție).
Sub acest aspect, s-a arătat şi că, în procedura începută de reclamant sub incidența Titlului XII din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se transferă sarcina identificării pârâtului, de la reclamant, către o persoană nedeterminată şi care ar fi interesată să facă opoziție (Tr. Briciu, „Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” în „Conferințele Noului de Cod de procedură civilă”, București, iunie – septembrie 2012, http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura% 20NCPC.pdf).
S-a remarcat şi că: „Rațiunea instituirii acestei proceduri speciale constă tocmai în soluționarea cu cea mai mare celeritate a acestor cauze, fiind binevenită în contextul în care, nu de puţine ori, persoanele care invocau acest mijloc de dobândire a proprietăţii se găseau în imposibilitatea constatării şi valorificării drepturilor de proprietate, fie din cauza unor dispoziţii imperative ale legii legate de stabilirea cadrului procesual, cu precădere în ceea ce îl privea pe pârât, de natură a conduce la respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fie legate de îngreunarea procedurii de citare, atunci când nu se ştia locuinţa celor împotriva cărora se invoca uzucapiunea, fie de timpul îndelungat pe care îl presupunea derularea procesului”, astfel încât „introducerea acestei proceduri răspunde unor necesităţi de ordin practic resimţite atât de instanţele de judecată, cât şi de justițiabili”, astfel încât procedura se va aplica atât uzucapiunilor începute în temeiul Codului Civil din anul 1864, cât şi celor începute sub imperiul noii reglementări procesuale, urmând a se aplica regulile dreptului material în raport cu legea civilă sub care au început ( M. Tăbăraş, M. Dinu – „Noi mijloace juridice de recunoaștere a proprietății: procedura înscrierii în cartea funciară a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii”, Curierul Judiciar nr. 10/2012, p. 599, p. 602).
S-a arătat şi că „Reglementarea distinctă a acestei proceduri civile speciale este pe deplin justificată pentru valorificarea şi simplificarea demersurilor judiciare ce fructifică dobândirea unui drept real prin acest mijloc originar. Prezenta soluţie legislativă vine să ofere şi o procedură viabilă şi simplificată pentru valorificarea procesuală a uzucapiunii, delimitând în mod clar cadrul procesual aferent” (V. M. Ciobanu, Tr. C. Bricu, C.C. Dinu, „Drept procesual civil”, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, p. 458).
În același sens, C. C. Dinu, „Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă”, Editura Universul Juridic, București, 2013, p, 258-259; C. C. Dinu, „Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii în lumina noului Cod de procedură civilă” în „Culegere de Studii in honorem Corneliu Bîrsan”, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 517 – 518.
[13] Ipoteza vizată de text are în vedere, în principal, uzucapiunea extratabulară prevăzută de art. 930 alin. (1) lit. a) şi b) şi uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 931 din Legea nr. 287/2009, privind Codul civil, dar se aplică în mod identic şi în privința uzucapiunilor reglementate de art. 27 şi art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938, atunci când posesia a început sub imperiul acestui act normativ.
[14] În această situaţie, potrivit 535 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, încheierea pronunţată nu are autoritate de lucru judecat; 
[15] Textul consacră şi delimitează clar ceea ce, în mod constant, doctrina şi jurisprudenţa anterioare au stabilit în privinţa obligativităţii şi opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, conţinutul acesteia şi constatările instanţei cu privire la existenţa sau inexistenţa unui raport juridic putând fi opuse terţilor propriu-zişi doar atâta timp cât aceştia nu invocă o probă contrară (I. Leş, „Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013, comentariu art. 435, n. 1, n. 6 p. 574-575; I. Deleanu, V. Deleanu „Hotărârea judecătorească”; Editura Servo Sat, Arad, 1998, p. 108; A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 319 text şi nota 3 subsol, p. 320, n. 107, p. 334-335 text şi nota 5 subsol, p. 335 , n. 118, p. 354-355; M. Fodor, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, nota subsol 1, p. 472, p. 473; M. Tăbârcă, „Drept procesual civil”, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, nr. 754.4, p. 583).
                Chiar şi în cazul hotărârilor constitutive, declarative sau translative de drepturi reale care, fiind supuse publicităţii imobiliare, se vor bucura de o mai mare opozabilitate s-a arătat: „Caracteristicile dreptului (...) nu se transpun asupra actului jurisdicţional (...). Actul jurisdicţional rămâne din punct de vedere al regulilor după care îşi produce efectele acelaşi, fiind supus principiului relativităţii şi celui al opozabilităţii sub forma faptului juridic şi a realităţii juridice pe care o produce, indiferent de natura raporturilor juridice pe care vine să le tranşeze. Ca atare, faptul că o hotărâre a declarat existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului nu înseamnă că aceasta poate fi opus tuturor de o manieră incontestabilă; dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de natura sa, este demonstrat incontestabil doar inter partes” (A. Nicolae, precit., n. 120 a, p., 358 text şi nota 1 subsol p. 358).
                Tot astfel, s-a arătat că „împrejurarea că într-un proces părţile prezintă hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care le-a fost consfinţit dreptul de proprietate asupra imobilului, în contradictoriu însă cu alte persoane, nu constituie un impediment şi rezolvarea litigiului şi nu presupune o lipsire, în prealabil, a efectelor puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti. Hotărârile îşi păstrează acest atribut esenţial, dar numai în relaţiile dintre părţi – relativitatea efectelor lucrului judecat -, în raporturile faţă de terţi funcţionând opozabilitatea şi prezumţia de proprietate căreia îi dau naştere. Drept urmare, pentru tranşarea litigiului, va trebui să se examineze dreptul preexistent căruia hotărârea i-a dat recunoaştere şi în funcţie de aceasta să se stabilească preferabilitatea celor două drepturi aflate în conflict, atunci când se exclud reciproc (când este vorba de drepturi concurente asupra aceluiaşi bun care nu pot fi exercitate deopotrivă, concomitent)” (A. Nicolae, „Discuţiii privind situaţiile conflictuale generate de hotărâri judecătoreşti contradictorii, în privinţa cărora nu există identitate de părţi (II)”, Dreptul nr. 4/2006, p. 102-133).
                În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, decizia nr. 1327 din 7 mai 2014, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 3/2015, www.legalis.ro.
                În sistemul Decretului – Lege nr. 115/1938, pentru astfel de situaţii, doctrina a prezentat suficiente argumente în sensul că orice persoană interesată şi, în primul rând terţii vătămaţi prin înscrierea efectuată pe baza unei hotărâri judecătoreşti care nu le este opozabilă să ceară rectificarea înscrierii, fie pe temeiul art. 34 pct. 1 („înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile), fie pe temeiul art. 34 pct. 3 („au încetat efectele actului faţă de terţi”) din Decretul – Lege nr. 115/1938, iar în sistemul de publicitate imobiliară reglementat prin Legea nr. 7/1996, pe temeiul art. 34 pct. 4 („înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului”), nefiind totuşi exclus nici art. 34 pct. 3 („au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea”) din aceeaşi lege (în forma republicată în M. of. nr. 201 din 3 martie 2006 – n.ns.), deoarece, în realitate, în aceste cazuri, nu se atacă în mod direct hotărârea instanţei judecătoreşti, ci înscrierea ocazionată de aceasta care, prin ipoteză, este nevalabilă, dacă vatămă dreptul celui care solicită rectificarea, fără ca hotărârea respectivă să-i fie opozabilă cu putere de lucru judecat (M. Nicolae, „Discuţii privind situaţiile conflictuale generate de hotărâri judecătoreşti contradictorii, în privinţa cărora nu există identitate de părţi (III)”, Dreptul nr. 4/2006, p.102-133).
                Soluţiile normative indicate de autorul citat se regăsesc, în prezent, în art. 907 alin. (1), art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 4 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

[16] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, „Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, comentariu art. 1049, p. 492;
[17] C. C. Dinu, „Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 14, 15;
[18] C. Drăguşin, „Comentariile Codului civil. Posesia. Uzucapiunea”; Editura Hamangiu, București, 2012, p. 198-199;
[19] Ex: caracterul alternativ al procedurii cu privire la cererile de valoare redusă (art. 1027 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată);
[20] Cosmin Radu Mitroi, „Uzucapiunea imobiliară în Noul Cod de procedură civilă. Aplicabilitatea procedurii speciale uzucapiunilor începute sub imperiul vechiului Cod Civil”, http://www.juridice.ro/265161/uzucapiunea-imobiliara-in-ncpc-aplicabilitatea-procedurii-speciale-uzucapiunilor-incepute-sub-imperiul-vechiului-cod-civil. html. Autorul citat consideră că procedura prevăzută de art. 1049 şi următoarele din Noul Cod de procedură civilă este chiar obligatorie pentru toate cererile referitoare la uzucapiune formulate şi înregistrate sub imperiul acestui cod, inclusiv uzucapiunilor începute sub condiţiile de drept material prevăzute de Codul civil din anul 1864.
[21] Astfel, s-a arătat că, deşi acţiunea în uzucapiune urmăreşte constatarea unei stări juridice, ea este calificată în jurisprudenţă drept acţiune în realizare, tocmai datorită faptului că efectul achizitiv al uzucapiunii nu se produce de drept, ci este necesară consacrarea judecătorească a existenţei dreptului reclamantului (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 8905/2005 apud C. Vişoiu, „Procedura uzucapiunii reglementată de Codul civil din 1864, Decretul –Lege nr. 158/1938 şi noul Cod Civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, speţa nr. 1, p. 39). În același sens, decizia nr. 7086 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secția I Civilă, apud C. Drăguşin, op. cit., nota 1 subsol, p. 200: „Acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive nu este o simplă acțiune în constatare a existenței sau inexistenței unui drept, în sensul art. 111 din Codul de procedură civilă din anul 1865, ci o veritabilă acțiune în realizare, deoarece hotărârea judecătorească are efect constitutiv de drepturi; principalul efect al uzucapiunii, chiar dacă este retroactiv, este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau, după caz, al unui alt drept real asupra bunului posedat în tot timpul prevăzut de lege”.
[22] V. M. Ciobanu, în „Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat”, Vol. I, V. M: Ciobanu şi M. Nicolae (coord), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, cometariu art. 22, p. 57; M. Tăbârcă, „Drept procesual civil Partea generală”, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 146, 147
[23]             Cu privire la caracterului acestei hotărârii judecătorești prin care se constată dobândirea dreptului real imobiliar prin uzucapiune, se cuvin a fi făcute unele nuanțări, determinate de pozițiile doctrinare divergente sub aspectul retroactivității efectului achizitiv al uzucapiunii.
Bunăoară, unii autori au apreciat că încheierea/hotărârea pronunțată atât în procedura prevăzută de art. 130 din Decretul – Lege nr. 115/1938, cât şi în procedura din art. 1050-1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată prin care se admite cererea uzucapantului are efect constitutiv, nu declarativ, soluție dedusă pe baza efectelor uzucapiunii extratabulare dintr-un sistem de publicitate imobiliară cu efect constitutiv (C. Vişoiu, op. cit., p. 170-171, n. 38, p. 260-261,  p. 304;  A. Boar, „Uzucapiunea. Prescripția. Posesia şi publicitatea drepturilor”, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 256; Tr. Dârjan, „În legătură cu efectele uzucapiunii reglementate de Decretul – lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare în raport cu prevederile noului Cod civil”, Dreptul nr. 3/2010, p. 71-82).
 În sistemul de publicitate imobiliară instituit prin Decretul–lege nr. 115/1938, retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunii a fost acceptată majoritar în doctrină doar cu privire la uzucapiunea tabulară, concepția fiind fundamentată pe teoria „însănătoșirii” titlului nevalabil înscris în cartea funciară, caz în care, majoritar, s-a considerat că uzucapantul este proprietar tabular de la data înscrierii titlului nevalabil care, astfel, prin curgerea timpului, se consolidează retroactiv (C. Vişoiu, n. 38, p. 260-261; R. Peptea, op. cit.).
Retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunii extratabulare reglementată de art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 a fost amplu disputată susținându-se, fie că efectul achizitiv se produce de la data începerii posesiei, fie de la data decesului proprietarului tabular, fie de la data notării cererii de înscriere sau de la data înregistrării cererii de intabulare, pe temeiul existenței în patrimoniul uzucapantului a unui drept de proprietate extratabulară (pentru prezentarea opiniilor, Tr. Dârjan, „În legătură cu efectele uzucapiunii reglementate de Decretul – lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare în raport cu prevederile noului Cod civil”, Dreptul nr. 3/2010, p. 71-82).
                În schimb, în sistemul Codului civil din anul 1864, doctrina şi jurisprudența sunt unanime în a recunoaște hotărârii judecătorești prin care se constată dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar prin uzucapiune ca având un caracter mixt, declarativă şi constitutivă de drepturi în același timp, tocmai în considerarea retroactivității efectului achizitiv al uzucapiunii din acest sistem (ÎCCJ – Secția I Civilă, decizia nr. 7086 din 12 octombrie 2011, apud C. Drăguşin,. „Comentariile…”, precit, nota 1 subsol, p. 200; A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești”, Universul Juridic, București, 2008, n. 40, p. 121, n. 41, p. 182).
                În privința uzucapiunii extratabulare guvernată de Noul Cod civil, până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ teritorială în care se află imobilul posedat şi deschiderea cărții funciare pentru imobilul respectiv, se recunoaște, pe temeiul art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, o retroactivitate limitată a efectului achizitiv al uzucapiunii, până la data formulării cererii sau, după caz, a invocării excepției. Efectul definitiv constitutiv, fără efecte retroactive se aplică numai după îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 (în acest sens, V. Stoica, „Dreptul potestativ de uzucapiune imobiliară extratabulară” în Revista Română de drept Privat nr. 3/2013, p. 15-17).
[24] În același sens, Tr. Bricu, op. cit. în „Conferințele….”, p.176;
[25] C. Vişoiu, op. cit., n. 42, p. 275; V. Stoica, „Uzucapiunea tabulară şi uzucapiunea extratabulară”, Dreptul nr. 6/2006, nr. 3.B,
[26] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secțiile Unite, decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008 prin care soluția aplicării legii sub imperiul căreia a început uzucapiunea a fost adoptată chiar în lipsa unei norme tranzitorii din cuprinsul Legii nr. 7/1996; 
[27] În același sens, C. R. Mitroi, op. cit,
[28] C. R. Mitroi, op. cit.; A. Boar, op. cit., p. 254; C. Vişoiu, op. cit., n. 37, p. 250; V. Stoica, „Uzucapiunea….”, precit; n.8; D. Dima, „Uzucapiunea. Studiu de doctrină şi jurisprudență”, Editura Hamangiu, București, 2006, 556, p. 201, n. 559, p. 202; C. Drăguşin, „Comentariile Codului civil…”, precit. n. 168, p. 185-186; A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea…”, precit., p. 123; V. Stoica, „Drept civil. Drepturi reale principale”, Ediția a 2-a, Editura CH Beck, București, 2013, n. 288, p. 384; C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, București, 2013, n. 490, p. 399;
[29] C. Vişoiu, op. cit., p. 256;
[30] În acest sens: „În cazul faptelor juridice complexe alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale de care legea leagă anumite efecte juridice, dacă unele dintre aceste fapt s-au săvârșit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar altele după această dată – așa numita dispersiune de fapte, dacă legea nouă se aplică, atunci aceasta va retroactiva, cel puțin parțial, din moment ce, fără luarea în considerare a actelor sau faptelor juridice prevăzute de legea nouă, acestea nu s-ar putea produce” (M. Nicolae, „Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Nodului Cod civil)”, Editura Universul Juridic, București, 2013, nota 75 subsol, n. 248b. p. 550)
[31] Idem, nota 82 subsol, n. 249 a, p. 553;