DECIZIE
nr. 19 din 5 octombrie 2015 referitoare la examinarea recursului în interesul
legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi
82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute
şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil
- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - preşedintele completului
|
|
Lavinia Curelea
|
- preşedintele Secţiei I civile
|
Roxana Popa
|
- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
|
Ionel Barbă
|
- preşedintele Secţiei de contencios administrativ
şi fiscal
|
Mirela Sorina Popescu
|
- preşedintele Secţiei penale
|
Dragu Creţu
|
- judecător la Secţia I civilă
|
Raluca Moglan
|
- judecător la Secţia I civilă
|
Simona Gina Pietreanu
|
- judecător la Secţia I civilă
|
Carmen Elena Popoiag
|
- judecător la Secţia I civilă
|
Aurelia Rusu
|
- judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor
|
Rodica Susanu
|
- judecător la Secţia I civilă
|
Bianca Elena Ţăndărescu
|
- judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor
|
Mirela Vişan
|
- judecător la Secţia I civilă
|
Marian Budă
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Iulia Manuela Cîrnu
|
- judecător la Secţia a II-a civilă -
judecător-raportor
|
Rodica Zaharia
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Carmen Trănica Teau
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Nela Petrişor
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Veronica Magdalena Dănăilă
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Minodora Condoiu
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Cosmin Horia Mihăianu
|
- judecător la Secţia a II-a civilă
|
Cezar Hîncu
|
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi
fiscal
|
Veronica Năstasie
|
- judecător la Secţia de contencios administrativ şi
fiscal
|
Maricela Cobzariu
|
- judecător la Secţia penală
|
Silvia Cerbu
|
- judecător la Secţia penală
|
Completul
competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în
conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, raportat la art. 272
alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea
administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna
judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna
Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.
La şedinţa de judecată participă
prim-magistratul-asistent, Aneta Ionescu, desemnată pentru această cauză în
conformitate cu dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind
organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare
recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de
Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă raportat la prevederile art. 56,
76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute
şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil.
Se referă de către
prim-magistratul-asistent că, la data de 5 octombrie 2015, Curtea de Apel
Constanţa a depus la dosarul cauzei note scrise care relevă punctul de vedere
al acestei instanţe relativ la problema de drept supusă dezlegării.
După prezentarea referatului
cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii
de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea,
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei
Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reprezentantul procurorului general
a învederat, în esenţă, că procedura privitoare la înscrierea drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii, cuprinsă în cartea a VI-a, titlul XII al
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, este aplicabilă şi uzucapiunilor
începute anterior datei de 1 octombrie 2011, indiferent dacă imobilele au fost
înscrise sau nu în cărţile funciare.
Preşedintele completului, doamna
judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări,
chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor
completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas
în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
Prin memoriul de recurs în
interesul legii formulat de autorii sesizării a fost indicată următoarea
problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti:
"Interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură
civilă raportat la prevederile art. 56,
76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
(denumită în continuare Legea nr. 71/2011),
cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute
şi, eventual, împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului cod
civil."
La data de 19 mai 2015, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu Sesizarea nr. 3.363/33 din 13
mai 2015, potrivit Hotărârii nr. 7 din 12 mai 2015 a Colegiului de conducere al
Curţii de Apel Constanţa. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme,
Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, cu nr. 12/2015.
La data de 10 iunie 2015, Colegiul
de conducere al Curţii de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie cu aceeaşi problemă de drept, invocând adresa de informare a Curţii de
Apel Constanţa referitoare la Sesizarea nr. 3.363/33 din 13 mai 2015. Cauza a
fost înregistrată pe rolul instanţei supreme sub nr. 16/2015.
Constatând că, prin cele două
sesizări menţionate, problema de drept ce s-a solicitat a fi interpretată
unitar este identică, prin rezoluţia din 16 iunie 2015, vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Cristina Iulia Tarcea, a
dispus conexarea Dosarului nr. 16/2015 la Dosarul nr. 12/2015.
Practica judiciară neunitară ce a
determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs
în interesul legii s-a conturat în modul de interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor art. 1.050-1.053, din Codul de procedură civilă
raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011,
cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii.
În sesizările Curţii de Apel
Constanţa şi Curţii de Apel Suceava s-au expus, în esenţă, următoarele opinii
jurisprudenţiale:
Într-o primă opinie, s-a apreciat
că procedura specială prevăzută de art. 1.049-1.052 din Codul de procedură
civilă (art. 1.050-1.053, după
republicare) este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută
anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
S-a argumentat în acest sens că,
"dacă legiuitorul ar fi vrut să deroge de la aplicabilitatea imediată a
procedurii speciale prevăzute de art. 1.049 şi următoarele din Codul de procedură
civilă în privinţa tuturor cererilor de
uzucapiune imobiliară formulate după intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, ar fi prevăzut expres că această procedură este aplicabilă
doar în cazul uzucapiunilor începute sub imperiul noului Cod civil. Chiar dacă
anumite dispoziţii procedurale fac trimitere la prevederile de drept material
din noul Cod civil,
respectiv art. 930, acestea nu pot fi aplicate în cazul cererilor de constatare
a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în privinţa cărora este
aplicabil Codul civil din 1864,
în privinţa celorlalte dispoziţii procedurale, acestea urmând a fi aplicate corespunzător
situaţiei de fapt şi normelor de drept material aplicabile, reprezentate de Codul civil de la
1864. În acest sens sunt prevederile art.
1.050 alin. (3), referitoare la înscrisurile ce trebuie anexate cererii, art.
1.051 alin. (7) din Codul de procedură civilă."
În acelaşi sens s-a reţinut că
prevederile art. 1.050-1.053 din noul Cod de procedură civilă, fiind norme de
procedură cu caracter special şi neexistând nicio altă normă care să dispună
altfel, trebuie admis că acestea sunt de imediată aplicare, astfel cum dispune
expres art. 24 din noul Cod de procedură civilă. Mai mult, art. 1.049 din noul
Cod de procedură civilă se referă la "orice" cereri de înscriere în
cartea funciară, nefăcând nicio distincţie în raport cu data introducerii lor
la instanţă.
Într-o a doua opinie, s-a apreciat
că procedura specială prevăzută de art. 1.049-1.052 din Codul de procedură
civilă (art. 1.050-1.053, după
republicare) nu este aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută
anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
Această opinie a fost argumentată
prin aceea că, "din interpretarea coroborată şi teleologică a
dispoziţiilor din cauză cu cele ale noului Cod civil ce reglementează
instituţia uzucapiunii, se constată că aceste dispoziţii procedurale sunt
reglementate pentru uzucapiunile cărora li se aplică normele noi, şi nu cele
din Codul civil de la 1864,
întrucât efecte constitutive de drept nu mai au hotărârile judecătoreşti care
constată uzucapiunea, ci cele care dispun asupra unor cereri de intabulare în
cartea funciară a dreptului dobândit ca urmare a uzucapiunii. Cum în sistemul
Codului civil de la 1864, uzucapiunea constituia drepturi în temeiul hotărârii
judecătoreşti, retroactiv, de la data începerii posesiei, în sistemul Codului
civil din 2009, de la intabularea în cartea funciară şi de la data formulării
cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1.049-1.052 din Codul de procedură
civilă nu pot fi impuse în sistemul
Codului civil vechi. Mai mult, procedura nouă, cu caracter special, deschide şi
calea unei proceduri cu caracter necontencios în anumite condiţii de speţă,
incompatibilă cu instituţia uzucapiunii reglementată de Codul civil de la
1864."
În majoritatea cazurilor, din
considerentele hotărârilor anexate sesizărilor, nu rezultă însă, în mod expres,
argumentele avute în vedere pentru aplicabilitatea, respectiv inaplicabilitatea
procedurii speciale reglementate de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă.
"Art. 35. - Cel care are
interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe
orice altă cale prevăzută de lege."
Conform art. 1.050 din Codul de procedură
civilă, titlul XII, Procedura privitoare
la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii:
"Art. 1.050. - Dispoziţiile
prezentului titlu sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea
funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii."
"(3) Reclamantul este considerat
proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a
dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii."
"Art. 56. - (1) Dispoziţiile
Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin
efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea
lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi
deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele
respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Până la data prevăzută la alin.
(1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori
modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de
terţi."
"Art. 76. - Dispoziţiile art.
876-915 din Codul civil privitoare la
cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite
ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil."
"Art. 82. - (1) Dispoziţiile
art. 930-934 din Codul civil referitoare la
uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început
după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele
pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile
în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864.
(2) În cazul posesiilor începute după
intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil
îşi produce efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată
prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui
mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării
excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă."
"Art. 223. - Dacă prin
prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau
comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil
se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu
dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea
au fost pornite."
"Art. 201. - Prescripţiile începute
şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse
dispoziţiilor legale care le-au instituit."
"Art. 3. - Actele şi faptele
juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute
de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii
lor."
"Art. 6. - (1) Legea civilă
este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele şi faptele juridice
încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a
legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în
vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile
sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii
noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile
ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în
întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."
"Art. 24. - Dispoziţiile legii
noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute
după intrarea acesteia în vigoare."
La data de 3 octombrie 2015,
Ministerul Public a transmis un punct de vedere cu privire la problema de drept
ce formează obiectul recursului în interesului legii, procurorul general
opinând, în esenţă, că procedura specială reglementată de prevederile art.
1.050-1.053 din Codul de procedură civilă
este aplicabilă şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011,
indiferent dacă imobilele au fost înscrise sau nu în cartea funciară.
Nu s-a identificat jurisprudenţă
relevantă în această materie la nivelul secţiilor instanţei supreme.
În ceea ce priveşte, însă,
aplicarea legii în timp în materia prescripţiei extinctive sau achizitive,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat următoarele decizii în
interesul legii: nr. IV din 16 ianuarie 2006,
nr. 86/2007 şi nr. 1/2014.
Problema de drept în discuţie a
făcut obiect de analiză al Curţii Constituţionale din perspectiva domeniului de
aplicare a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă, cu referire la condiţiile impuse
de noul Cod civil
pentru înscrierea în cartea funciară a drepturilor dobândite prin uzucapiune şi
în privinţa posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod
civil.
Prin Decizia nr. 225 din 2 aprilie
2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015, Curtea Constituţională a stabilit
că dispoziţiile reclamate sunt constituţionale, pentru următoarele
considerente:
Făcând distincţia dintre normele de
procedură, de imediată aplicare, şi normele de drept substanţial, la înscrierea
dreptului dobândit trebuie să se ţină cont, în privinţa condiţiilor de fond ale
uzucapiunii, de legea în vigoare la data începerii posesiei. În acest sens sunt
şi dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie
2011, potrivit cărora dispoziţiile noului Cod civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data
intrării în vigoare a acestuia. Prin urmare, condiţiile de fond ale uzucapiunii
(referitoare la condiţiile posesiei) vor fi guvernate de legea în vigoare la
data începerii posesiei, iar procedura aplicabilă înscrierii dreptului va fi
cea prevăzută de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă, atunci când cererea a fost
formulată după intrarea acestuia în vigoare. În acest sens sunt şi dispoziţiile
de drept substanţial cuprinse în art. 6 alin. (4) din Codul civil,
potrivit cărora uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în
vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au
instituit.
Având în vedere faptul că norma
procedurală are o sferă de cuprindere foarte largă, în sensul că aceasta se
aplică cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate în temeiul
uzucapiunii formulate în temeiul unor acte normative diferite, revine instanţei
de judecată să interpreteze şi să aplice în concret dispoziţiile legale
criticate, evitându-se instituirea în sarcina uzucapanţilor a prezentării unor
înscrisuri care nu au legătură cu dispoziţiile de drept substanţial aplicabile
cererilor acestora. De altfel, Curtea reţine că este de principiu că
valorificarea dispoziţiilor de drept substanţial se face prin intermediul
normelor de drept procedural, iar dreptul de acces la justiţie nu este un drept
absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiţionări, astfel încât să nu
fie afectată însăşi substanţa dreptului.
La nivelul celor două instanţe
europene nu s-a identificat jurisprudenţa relevantă care să vizeze în mod direct
problema de drept supusă analizei.
Opinia exprimată, în calitate de
specialişti, de prof. univ. doctor Valeriu Stoica, conf. univ. doctor Adriana
Almăşan, asist. univ. doctor Laura Toma-Dăuceanu, din cadrul Facultăţii de
Drept a Universităţii Bucureşti, în temeiul art. 516 alin. (6) din Codul de procedură
civilă, a fost cea potrivit căreia
problema de drept dedusă analizei trebuie soluţionată în sensul că, ori de câte
ori cererea are ca obiect constatarea dobândirii dreptului real ca urmare a
uzucapiunii, indiferent de momentul la care a început posesia, se aplică
procedura specială reglementată de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă, iar atunci când constatarea
dobândirii dreptului de proprietate, ca urmare a uzucapiunii, se invocă pe cale
de excepţie, respectiv cât timp înscrierile în cartea funciară nu au un efect
constitutiv de drepturi, se aplică procedura contencioasă de drept comun. Acolo
unde se aplică deja efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară şi, în
viitor, pe măsură ce se va aplica efectul constitutiv, nu se va mai putea
invoca uzucapiunea pe cale de excepţie, ci numai cu aplicarea procedurii
speciale.
Punctul de vedere exprimat de
specialiştii în procedură civilă ai Facultăţii de Drept a Universităţii
"Babeş-Bolyai" din Cluj este în sensul că procedura specială a
înscrierii drepturilor reale imobiliare dobândite prin uzucapiune trebuie
aplicate şi prescripţiilor începute anterior noului Cod civil, aceştia
apreciind că textul art. 35 privind procedura acţiunii în constatare ar putea
fi înlăturat prin invocarea directă a încălcării textului art. 1 alin. (1) din
Protocolul nr. 1.
Specialiştii de la catedra de drept
civil a Facultăţii de Drept a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj
au apreciat că procedura specială a uzucapiunii extratabulare nu este
susceptibilă de a fi aplicată tuturor uzucapiunilor al căror curs a început
înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil. Totodată, subliniind că
există o diferenţă de natură juridică între uzucapiunea reglementată de vechiul Cod civil
şi uzucapiunea extratabulară, s-a apreciat că nu ar fi justificată extinderea
procedurii judiciare specifice uneia dintre cele două modele de uzucapiune la
uzucapiunea instituită de vechiul Cod civil.
Astfel, procedura din art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă este mult prea puternic
legată/condiţionată de natura juridică a uzucapiunii extratabulare pentru a
putea fi extinsă şi la un alt tip de uzucapiune. O atare extindere ar presupune
modificare de facto fie a legii materiale, condiţionând uzucapiunea din vechiul Cod civil
de înscrierea în cartea funciară, fie a legii procesuale, prin trunchierea
procedurii speciale, care nu poate fi doar preluată, fără adaptarea conţinutului
actual.
Opinia Institutului Naţional al
Magistraturii, exprimată de formatorii cu normă întreagă din cadrul catedrei de
drept civil şi drept procesual civil, a fost în sensul că procedura specială
reglementată de dispoziţiile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă este aplicabilă numai în ipoteza
în care obiectul cererii introduse pe rolul instanţelor judecătoreşti ulterior
intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă vizează înscrierea
dreptului dobândit în temeiul uzucapiunii extratabulare prevăzută de art. 930
din noul Cod civil.
S-a subliniat că, în ipoteza în care posesia imobilului a început sub imperiul
Codului civil din 1864, iar cererea de constatare a dobândirii dreptului real
prin efectul uzucapiunii achizitive este introdusă pe rolul instanţelor
judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
sub aspectul dreptului material, sunt aplicabile dispoziţiile Codul civil de la
1864, iar, sub aspectul dreptului procesual,
dispoziţiile noului cod de procedură civilă, însă nu procedura specială, ci
dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă.
Raportul întocmit de
judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură
civilă, a concluzionat că, în
interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă şi art. 56, 76 şi 82 din Legea nr.
71/2011,
stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053
din Codul de procedură civilă
nu este aplicabilă în privinţa prescripţiilor achizitive începute anterior
intrării în vigoare a Codului civil. Astfel, sub aspect material, sunt
aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect
procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura
contencioasă din Codul de procedură civilă.
Examinând sesizările cu recurs în
interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile
legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
Din perspectiva legitimării
procesuale active, se poate constata că sunt îndeplinite cerinţele impuse de
dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă,
recursul în interesul legii fiind exercitat de către colegiile de conducere ale
Curţii de Apel Constanţa şi Curţii de Apel Suceava.
Articolul 515 din Codul de procedură
civilă, care reglementează condiţiile de
admisibilitate ale recursului în interesul legii, statuează că acesta este
admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive, care se anexează cererii.
Norma legală impune, astfel, trei
condiţii de admisibilitate distincte, dar care nu se apreciază gradual, ci
cumulativ, respectiv:
- problema de drept să fi fost
soluţionată diferit de instanţe diferite, prin hotărâri judecătoreşti
definitive;
- hotărârile judecătoreşti
definitive de soluţionare diferită a problemei de drept să fie anexate cererii
de recurs în interesul legii.
Din analiza hotărârilor anexate
sesizărilor conexate rezultă că aceste condiţii legale sunt, în mod formal,
îndeplinite.
În ceea ce priveşte dezlegarea
problemei de drept care a determinat jurisprudenţă neunitară, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul
legii consideră că procedura specială reglementată de prevederile art.
1.050-1.053 din Codul de procedură civilă
este aplicabilă numai uzucapiunilor guvernate de Codul civil.
Astfel, în cazul în care posesia a
început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este
introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect
material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii
posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele
vizând procedura contencioasă din Codul de procedură
civilă.
Primul argument în susţinerea
acestei soluţii decurge din prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
În acord cu principiul de drept tranzitoriu al neretroactivităţii legii noi în
materie de prescripţie, acest text legal prevede că: "(1) Dispoziţiile
art. 930-934 din Codul civil referitoare la
uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început
după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele
pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile
în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864".
La adoptarea acestei soluţii s-a
ţinut seama, aşa cum era firesc, de faptul că circumstanţele istorice şi
evoluţia legislativă au determinat coexistenţa pe teritoriul ţării noastre a mai
multor sisteme de publicitate imobiliară, ceea ce a influenţat şi reglementarea
diferită a instituţiei uzucapiunii.
Codul civil
de la 1864 reglementează două feluri de uzucapiune: uzucapiunea de
30 de ani (art. 1890) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi
uzucapiunea prescurtată (art. 1895).
Cele două forme de uzucapiune
presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune
(să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul
fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie invocată de
posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a
fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un
just titlu, iar posesorul să fie de bună-credinţă).
În mod unanim, atât practica
judiciară, cât şi jurisprudenţa recunosc caracterul retroactiv al uzucapiunii,
în special în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate de către
posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl priveşte pe adevăratul
proprietar.
Dobândirea de către posesor a
dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii
termenului de prescripţie, nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti,
ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripţiei achizitive, altfel
spus, din momentul intrării efective în posesia bunului.
Această trăsătură a mecanismului
prescripţiei are o serie de implicaţii sub diverse aspecte, precum cel al
drepturilor constituite de posesor în favoarea terţilor, în materia comunităţii
de bunuri a soţilor sau în ceea ce priveşte situaţia juridică a fructelor
bunului frugifer uzucapat.
În regiunile de carte funciară
(Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Bucovina), uzucapiunea are o
aplicaţie restrânsă, acest mod de dobândire a proprietăţii fiind permis în mod
excepţional, numai în condiţiile prevăzute de art. 27 (uzucapiunea tabulară sau
"prin convalescenţa titlului") şi art. 28 (uzucapiunea extratabulară)
din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru
unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare (denumit în continuare
Decretul-lege nr. 115/1938).
Potrivit art. 27 din Decretul-lege
nr. 115/1938: "în cazul
care s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în
temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului
le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani".
Expresia "uzucapiune
tabulară" este de natură a evidenţia faptul că dreptul real ce se prescrie
achizitiv este deja înscris sau intabulat în cartea funciară pe numele
uzucapantului. De asemenea, sintagma "prin convalescenţa titlului"
subliniază faptul că titlul în baza căruia s-a realizat intabularea, deşi
nevalabil, se curăţă de viciile sale prin trecerea termenului de 10 ani,
devenind pe deplin valabil.
În jurisprudenţa mai veche a
instanţei supreme (Decizia nr. 493/1968 a fostului Tribunal Suprem, Secţia
civilă) s-a statuat că, în ipoteza prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938,
legiuitorul reglementează un caz special de uzucapiune, având drept scop
"asanarea" titlului nevalabil în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Această uzucapiune se produce cu efect retroactiv, astfel încât titularul
dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară în temeiul titlului
nevalabil îşi va vedea consolidată situaţia juridică creată prin starea de
aparenţă, chiar de la data înscrierii făcute în favoarea sa, ca şi când acea
înscriere s-ar fi făcut în temeiul unui titlu valabil.
Art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938,
care reglementează uzucapiunea extratabulară, prevede că: "Cel ce a
posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după
moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea
dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere
înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător, în condiţiunile
legii, timp de 20 de ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a
declaraţiunii de renunţare la proprietate."
Denumirea de "uzucapiune
extratabulară" se datorează faptului că dobândirea dreptului de
proprietate de către posesorul imobilului are loc fără ca acesta să fi fost
intabulat, la începerea posesiei, în cartea funciară.
Sub aspect procedural, înscrierea
drepturilor dobândite prin uzucapiune este reglementată de art. 130 din
Decretul-lege nr. 115/1938.
Decretul-lege nr. 115/1938
prevede, în capitolul V ("Dispoziţii de procedură") secţiunea a II-a
("Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin
uzucapiune") art. 130, că "cererea de înscriere se va îndrepta la
tribunalul (...) în circumscripţia căruia este aşezat imobilul", care "prin
încheiere va emite o somaţie care se va afişa (...) şi se va publica într-unul
din ziarele mai răspândite din capitală (...). Dacă nu s-a făcut opoziţie,
tribunalul (...) se va pronunţa printr-o încheiere; în cazul contrar, opoziţia
se va judeca de către instanţa competentă, după dreptul comun (...). Notariatul
de stat nu va putea, în temeiul uzucapiunii, dispune înscrierea dreptului, dacă
acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu, în folosul unei alte persoane,
chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul când s-ar fi făcut
numai o notare, notariatul de stat va dispune înscrierea dreptului, fără ca
înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea".
Şi în acest caz, efectele
uzucapiunii se produc retroactiv, de la data începerii posesiei. În situaţia
admiterii cererii de intabulare (prin încheiere sau hotărâre judecătorească),
dreptul de proprietate se înscrie în cartea funciară cu data notării cererii,
iar efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data începerii posesiei.
Între data începerii posesiei şi data la care s-a înscris dreptul uzucapat în
cartea funciară, posesorului i se recunoaşte retroactiv un drept de proprietate
extratabulară.
În acelaşi sens, însă într-o
manieră nuanţată, se consideră că mai corect ar fi de spus că acest efect
retroactiv coboară în timp, în cazul unei posesii începute încă din timpul
vieţii proprietarului tabular, numai până la momentul la care a survenit
decesul titularului dreptului real ce se prescrie achizitiv.
În plus, faţă de formele de
uzucapiune enumerate, pentru posesiile începute anterior punerii în aplicare a
Decretului-lege nr. 115/1938 (prin Legea nr.
241/1947
în Transilvania şi prin Legea nr. 511/1938 în Bucovina), în regiunile ţării în
care cărţile funciare au fost introduse de ocupaţia habsburgică şi
austro-ungară, se poate invoca uzucapiunea supusă condiţiilor şi regulilor
prevăzute de Codul civil austriac sau uzucapiunea reglementată de legile locale
maghiare.
Deşi perioada de timp care s-a
scurs de la momentul începutului unor asemenea posesii este destul de mare, nu
este exclusă invocarea uzucapiunii în astfel de condiţii, dată fiind
imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni, dar şi posibilitatea ca
uzucapiunea să fie invocată pe cale de excepţie.
Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996 (denumită în
continuare Legea nr. 7/1996), care a înlocuit
regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi
inscripţiuni şi pe cel prin cartea funciară, nu a mai consacrat cazurile
speciale de uzucapiune prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938.
Întrucât dispoziţiile Legii nr. 7/1996
nu au reglementat în niciun fel prescripţia achizitivă în sistem de carte
funciară, s-a cristalizat concluzia că, în privinţa posesiilor începute după
intrarea în vigoare a acestei legi, este aplicabilă uzucapiunea de drept comun,
reglementată de Codul civil.
Pornind de la principiul
retroactivităţii efectelor uzucapiunii (coborând în timp până la data la care
aceasta a început) şi de la regula de aplicabilitate generală potrivit căreia
verificarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii se supune normelor juridice în
vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv, în doctrină,
s-a mai susţinut că momentul la care trebuie să fie raportată data intrării în
vigoare a Legii nr. 7/1996 nu este acela al
introducerii acţiunii având ca obiect constatarea împlinirii uzucapiunii şi a
producerii efectelor sale, ci cel al începerii, respectiv al împlinirii
termenului de prescripţie achizitivă.
Astfel, în teritoriile de carte
funciară, pentru uzucapiunile începute şi împlinite anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt aplicabile
dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938,
independent de promovarea ulterioară a cererii introductive având ca obiect
tocmai constatarea acestui fapt. De asemenea, pentru acele prescripţii
achizitive începute după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat,
urmează a fi incidente dispoziţiile Codului civil.
În schimb, în cazul unei uzucapiuni
începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996
şi împlinite după acest moment, nici doctrina şi nici practica judiciară nu au
avut un punct de vedere unitar. Unificarea practicii judiciare s-a realizat
prin Decizia nr. LXXXVI (86) din 10 decembrie 2007
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008). Prin această
decizie s-a statuat că, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub
imperiul Decretului-lege nr. 115/1938
şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996,
acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în
regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv
ale Decretului-lege nr. 115/1938.
Codul civil
actual (Legea nr. 287/2009),
intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011, reglementează
două forme de uzucapiune imobiliară, şi anume uzucapiunea extratabulară (art.
930) şi uzucapiunea tabulară (art. 931).
Conform art. 930 alin. (1) şi (2)
"(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale
pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui
care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
(2) În toate cazurile, uzucapantul
poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în
cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria
cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în
cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune".
Conform art. 931 alin. (1) şi (2)
"(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea
funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu
mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp
de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a
fost neviciată.
(2) Este suficient ca buna-credinţă
să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul
intrării în posesie".
Cele două forme de uzucapiune se
grefează pe sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, astfel cum
a fost regândit şi structurat în titlul VII al cărţii a III-a din Codul civil,
intitulat "Cartea funciară", relevant din perspectiva analizei de
faţă fiind unul dintre principiile pe care se bazează acest sistem, şi anume
principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii (art. 885 şi
art. 886 din Cod civil).
Acest principiu este activ şi în
materie de uzucapiune, deoarece art. 887 din Codul civil
nu mai include uzucapiunea printre excepţiile de la regula efectului
translativ, constitutiv sau extinctiv de drepturi reale al înscrierii în cartea
funciară, aşa cum făcea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
Pe de altă parte, art. 1.053 alin.
(3) din Codul de procedură civilă,
intrat în vigoare ulterior Codului civil, prevede că: "(3) Reclamantul
este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în
cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul
uzucapiunii".
Ca atare, se constată că, în noua
reglementare, s-a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de
proprietate nefiind dobândit de posesor decât din momentul înscrierii lui în
cartea funciară.
Prevederile art. 1.053 alin. (3)
din Codul de procedură civilă
nu reprezintă o simplă aplicaţie a principiului efectului constitutiv al
înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în
vigoare ulterior Codului civil, prin care legiuitorul a înţeles ca, în materie
de uzucapiune, să modifice drastic regimul juridic al acestei instituţii, sub
aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. În consecinţă,
aplicabilitatea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură
civilă în privinţa posesiilor începute
după intrarea în vigoare a Codului civil nu poate fi înlăturată prin efectul
art. 56 şi 76 din Legea nr. 71/2011,
în condiţiile în care aceste prevederi legale sunt anterioare intrării în
vigoare a Codului de procedură civilă şi conţin norme tranzitorii care se
referă în mod explicit şi exclusiv la "dispoziţiile Codului civil
privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii
acestora în cartea funciară", respectiv la "dispoziţiile art. 876-915
din Codul civil privitoare la
cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea
funciară".
Rezultă că, pentru toate cererile
de uzucapiune soluţionate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură
civilă [cu excepţia celor la care se referă
art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/20111, momentul dobândirii dreptului de
proprietate este cel al înscrierii acestui drept în cartea funciară, în baza
încheierii sau a hotărârii pronunţate asupra cererii de uzucapiune, după caz.
Or, dacă procedura specială s-ar aplica şi în cazul posesiilor începute
anterior intrării în vigoare a Codului civil, s-ar ajunge la modificarea
regimului juridic al formelor de uzucapiune respective, sub aspectul momentului
dobândirii dreptului de proprietate, prin aplicarea retroactivă a unei noi
reguli în această materie, ceea ce contravine principiului general potrivit
căruia uzucapiunea se supune normelor juridice în vigoare la data la care
posesorul a început să prescrie achizitiv.
Deşi se observă similitudinea între
condiţiile de fond ale uzucapiunii extratabulare, astfel cum sunt reglementate
în Codul civil şi condiţiile
de fond ale uzucapiunii extratabulare din Decretul-lege nr. 115/1938,
precum şi asemănarea între procedura de înscriere a drepturilor dobândite prin
uzucapiune, prevăzută de art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938,
şi procedura specială reglementată de Codul de procedură
civilă actual, această din urmă
procedură nu poate fi extinsă nici măcar asupra posesiilor începute sub
imperiul Decretului-lege nr. 115/1938,
deoarece, aşa cum s-a arătat, efectul achizitiv al posesiei se produce în mod
diferit.
În sistemul vechilor cărţi funciare,
efectele uzucapiunii extratabulare se produc retroactiv, de la data începerii
posesiei, înscrierea dreptului uzucapat în cartea funciară nu are efect
constitutiv, ci doar un rol de publicitate, pentru a-l face opozabil terţilor,
în timp ce, în cazul uzucapiunii reglementate de actualul Cod civil,
proprietatea se dobândeşte fără efect retroactiv, fiind condiţionată de
înscrierea dreptului în cartea funciară, ca urmare a parcurgerii procedurii
speciale, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care această procedură se
finalizează.
Diferenţa de regim juridic este şi
mai evidentă în comparaţia dintre uzucapiunea reglementată de Codul civil din
1864 şi uzucapiunea din Codul civil actual.
Dacă, în sistemul vechiului Cod civil,
uzucapiunea constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii, cu efect
retroactiv de la data începerii posesiei, opozabil erga omnes, independent de
orice formă de publicitate şi fără ca dreptul de dispoziţie să fie condiţionat
de o eventuală înscriere în evidenţele de publicitatea imobiliară, în sistemul
actualului cod civil, dreptul de proprietate se dobândeşte numai de la data
înscrierii în cartea funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti pronunţate în
procedura specială "privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în
temeiul uzucapiunii", prevăzută de titlul XII al cărţii a VI-a a Codului
civil.
Sub aspect procedural, în ipoteza
uzucapiunii reglementate de Codul civil de la
1864, cererea de chemare în judecată vizează
constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând
forma cererii în constatare, în timp ce acţiunea formulată pe calea procedurii
speciale are ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit prin
uzucapiune, fiind o cerere în realizare de drepturi.
De asemenea, efectele hotărârii
judecătoreşti sunt diferite, în primul caz, hotărârea având efect declarativ
(deoarece recunoaşte dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data
începerii posesiei), pe când, în cazul procedurii speciale reglementate de
actualul cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească (încheierea sau
sentinţa, după caz) conţine dispoziţia de înscriere în cartea funciară a
dreptului real dobândit de reclamant, care va fi considerat proprietar de la
data înscrierii în cartea funciară, astfel încât hotărârea nu are caracter
declarativ, deoarece nu recunoaşte un drept preexistent.
Din prezentarea formelor diferite
de uzucapiune reglementate de legislaţia aplicabilă pe teritoriul ţării noastre
în decursul timpului rezultă că acestea sunt supuse unor condiţii de fond
diferite, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific şi
efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu
forma de uzucapiune incidentă în cauză. În plus, hotărârea judecătorească are
consecinţe diferite, atât sub aspectul momentului dobândirii dreptului de
proprietate, dar şi din perspectiva efectelor înscrierii dreptului dobândit
prin uzucapiune în cartea funciară.
Chiar dacă dispoziţiile tranzitorii
ale art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011
se referă la modul de aplicare a normelor care vizează condiţiile de fond ale
uzucapiunii, nu trebuie omis faptul că normele de procedură reprezintă forma de
valorificare în plan procesual a normelor de drept material. Or, dacă legea
aplicabilă în ce priveşte condiţiile şi termenele uzucapiunii este cea de la
data începerii posesiei, aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai
parţial, deci şi cu privire la efectele posesiunii.
Prevederea art. 1.053 alin. (3) din
Codul
de procedură civilă, deşi înglobată în
reglementarea- cadru a procedurii de judecată în materie civilă, constituie o
normă de fond, care guvernează regimul juridic al uzucapiunii, sub aspectul momentului
naşterii dreptului de proprietate. Stabilind că reclamantul este considerat
proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate
dobândit în temeiul uzucapiunii, noua reglementare schimbă în mod radical
concepţia anterioară în privinţa efectelor uzucapiunii, neputând fi aplicată decât
dacă i s-ar recunoaşte caracter retroactiv, ceea ce este contrar art. 15 alin.
(2) din Constituţia României,
republicată.
Un alt considerent în susţinerea
acestei soluţii decurge din însuşi textul art. 1.052 alin. (7) din Codul de procedură
civilă, care prevede expres că instanţa
va cerceta "dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Codul civil
pentru dobândirea dreptului reclamat în temeiul uzucapiunii". Singura
interpretare validă este aceea că trimiterea avută în vedere de legiuitor se
referă la Codul civil în vigoare.
Argumentul potrivit căruia s-ar
putea da o interpretare mai largă textului, în sensul că referinţa ar viza atât
noul
Cod civil, cât şi Codul civil de la
1864, este lipsit de fundament şi nu poate
fi acceptat, deoarece textul legal examinat este cuprins în cartea a VI-a a
Codului de procedură civilă, intitulată "Proceduri speciale", fiind,
aşadar, o normă specială, de strictă interpretare şi aplicare.
De altfel, prin terminologia
utilizată, legiuitorul a făcut distincţia clară între Codul civil
adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi Codul civil
anterior. Astfel, în conţinutul art. 230
lit. a) din Legea nr. 71/2011 se face
referire la "Codicele civil" sau "Codul civil din 1864".
Cu atât mai puţin poate fi argumentată
interpretarea art. 1.052 alin. (7), în sensul extinderii aplicării procedurii
speciale în materie de uzucapiune, prevăzută de Codul de procedură
civilă, cu privire la celelalte forme speciale
de uzucapiune, prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938.
Oricât de largă ar fi interpretarea, acest din urmă act normativ nu poate fi
înglobat în Codul civil, fiind o reglementare specială, care ar fi trebuit să
fie indicată în mod expres în situaţia în care s-ar fi intenţionat extinderea
procedurii speciale şi cu privire la aceasta.
Art. 1.052 alin. (7) din Codul de procedură
civilă nu reprezintă o dispoziţie
singulară prin care se face trimitere la Codul civil.
Bunăoară, art. 94 pct. 1 lit. a) şi art. 114 alin. (1) din Codul de procedură
civilă cuprind norme de competenţă referitoare
la "cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de
familie (...)", fiind evident că textul se raportează la dispoziţiile
Codului civil în vigoare.
La fel, art. 193 alin. (3) din Codul de procedură
civilă se referă la verificarea
evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil,
iar art. 397 alin. (3) şi art. 454 din Codul de procedură
civilă fac trimitere directă la anumite
articole din Codul civil, care se
regăsesc în textul Codului civil în vigoare,
ceea ce exclude orice dubiu cu privire la faptul că, pentru legiuitor,
"Codul civil" la care se face trimitere este cel adoptat prin Legea
nr. 287/2009, nu cel
anterior.
În continuarea aceluiaşi
raţionament mai trebuie remarcat şi faptul că, atunci când s-a dorit trimiterea
atât la dispoziţiile Codului civil, cât şi la alte dispoziţii legale, aceasta
s-a făcut în mod expres. Un exemplu în acest sens sunt prevederile art. 237
alin. (2) pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora, în etapa cercetării procesului, judecătorul "va dispune
ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de
evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil
sau de legi speciale", respectiv "va îndeplini orice alt act de
procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv verificări în registrele
prevăzute de legi speciale".
Dintr-o altă perspectivă, problema
de drept analizată prezintă similitudini cu cea dezlegată prin Decizia în
interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
283 din 17 aprilie 2014, prin care s-a statuat că prescripţiile extinctive
începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la
aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de
judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia
prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii
începute după 1 octombrie 2011.
Problema care a fost supusă
analizei în cadrul acestui recurs în interesul legii a fost aceea dacă, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, instanţele de
judecată, din oficiu, ori părţile interesate mai pot invoca, în orice fază
procesuală, excepţia prescripţiei extinctive atunci când prescripţiile au
început înainte de 1 octombrie 2011.
Completul învestit cu soluţionarea
recursului în interesul legii a avut în vedere dispoziţia tranzitorie a art. 201
din Legea nr. 71/2011, potrivit
căreia "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare
a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au
instituit".
S-a reţinut, în argumentarea
soluţiei, că, "din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp,
prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă
facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau
stingere la data apariţiei acesteia.
Reglementând conflictul de drept
intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, în partea
privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi
prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea
asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor
respectării drepturilor câştigate şi a aşteptărilor legitime, iar, nu în
ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de
imperativul respectării principiului de ordin constituţional al
neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia
României, republicată.
Aceasta întrucât, de principiu,
modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie
că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora
durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia,
cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile
invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt
trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în
vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva,
fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.
Aceeaşi soluţie legislativă a fost
consacrată şi prin dispoziţiile art. (6) alin. (4) din Codul civil,
potrivit cărora «Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse
dispoziţiilor legale care le-au instituit».
(...) Întrucât norma tranzitorie a
art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează
nicio distincţie, iar «ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus», în
timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil
- care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept
- conţine sintagma «în întregime», se înţelege că legea sub imperiul căreia
prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât
şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se
împlineşte după intrarea în vigoare a Codului civil".
Având în vedere raţionamentul
acestei decizii, ţinând seama că şi în cazul posesiilor începute şi neîmplinite
la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezenţa unor facta
pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la
data apariţiei acesteia, faţă de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011
şi art. 6 alin. (4) din Codul civil şi pentru
identitate de raţiune, soluţia care se impune este aceea că pentru posesiile
începute anterior intrării în vigoare a Codului civil nu pot fi aplicate noile
dispoziţii procedurale, a căror consecinţă ar fi renunţarea la caracterul
retroactiv al uzucapiunii şi schimbarea, în acest mod, a regimului juridic al
uzucapiunii.
În ceea ce priveşte unul dintre
argumentele opiniei contrare, bazat pe interpretarea prevederilor art. 1.050
din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora dispoziţiile titlului XII al cărţii a VI-a se aplică
"oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale
imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii", se apreciază că acestea nu
pot fi interpretate izolat, ci prin raportare la celelalte prevederi ale
aceluiaşi titlu, în special, la art. 1.052 alin. (7), care face trimitere la
condiţiile uzucapiunii prevăzute de Codul civil.
Din analiza sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că cererile vizate
de art. 1.050 din Codul de procedură civilă
sunt cele care au ca obiect uzucapiunile guvernate de Codul civil.
Prevederile art. 24 din Codul de procedură
civilă, potrivit cărora
"Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi
executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", nu pot
constitui un argument în favoarea opiniei contrare, deoarece, în cazul
posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil şi
valorificate printr-o cerere de chemare în judecată formulată ulterior intrării
în vigoare a Codului de procedură civilă, nu se pune problema aplicării vechii
legi procedurale, ci se aplică tot legea nouă, însă nu cea configurată în
procedura specială (care este circumscrisă uzucapiunilor întemeiate pe Codul
civil), ci dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă.
Condiţiile de exercitare a
acţiunii, impuse prin art. 1.051 din Codul de procedură
civilă, precum şi împrejurările pe care
judecătorul trebuie să le verifice, conform art. 1.052 al aceluiaşi cod, conduc
spre concluzia că această procedură specială a fost elaborată în strânsă
corelaţie cu prevederile Codului civil în materie de uzucapiune.
Înscrisurile solicitate de lege în
dovedirea dreptului dedus judecăţii pe calea procedurii speciale, respectiv
cele menţionate în cadrul art. 1.051 alin. (3) lit. a) şi g) din Codul de procedură
civilă, vizează în mod evident
uzucapiunea extratabulară sub cele două forme reglementate de art. 930 alin.
(1) lit. a) şi b) din Codul civil (respectiv
uzucapiunea întemeiată pe decesul proprietarului tabular şi uzucapiunea
întemeiată pe renunţarea la proprietate), neexistând nicio justificare ca
instanţa să administreze astfel de probe în situaţia în care, de exemplu, se
invocă uzucapiunea întemeiată pe Codul civil din
1864.
Împrejurarea că unele dintre
probele şi verificările prevăzute de procedura specială se efectuau şi în
procedura aplicabilă anterior datei de 15 februarie 2013 (data intrării în
vigoare a Codului de procedură civilă) şi se vor administra şi în procedura de
drept comun descrisă de acest cod nu poate justifica aplicarea procedurii
speciale pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a Codului
civil.
Aspectele reţinute în
considerentele Deciziei nr. 225 din 2 aprilie
2015 a Curţii Constituţionale, referitoare
la incidenţa procedurii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în
temeiul uzucapiunii, prevăzută de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă, şi în cazul posesiilor începute
anterior intrării în vigoare a Codului civil, sunt de natură să creeze în
practică situaţii de aplicare neuniformă şi secvenţială a legii, lăsând la
latitudinea fiecărui judecător posibilitatea de a aprecia dacă aplică sau nu o
anumită dispoziţie din procedura specială.
Prin decizia menţionată, Curtea
Constituţională analizează conformitatea textului legal criticat (art. 1.049
din Codul civil, devenit art.
1.050 după republicare) în raport cu prevederile Constituţiei,
fără ca prin aceasta să se poată limita atributul constituţional al instanţei
supreme, prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituţie,
de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Totodată, în cazul uzucapiunii
pentru un imobil neînscris în cartea funciară, dacă în timpul sau după
împlinirea termenului de uzucapiune de 30 ani proprietarul imobilului sau
moştenitorii acestuia decid să deschidă o primă carte funciară (fapt ce nu este
de natură să întrerupă cursul prescripţiei achizitive, deoarece este vorba
despre o simplă cerere adresată unui organ administrativ), uzucapantul nu va
putea obţine înscrierea dreptului său în cartea funciară şi, ca atare, nici nu
va putea dobândi însuşi dreptul de proprietate, deoarece s-ar opune prevederile
art. 1.053 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
text potrivit căruia înscrierea dreptului dobândit în temeiul uzucapiunii nu se
poate efectua dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul
unei alte persoane.
În raport cu aspectele relevate şi
având în vedere caracterul special al procedurii instituite de art. 1.050-1.053
din Codul de procedură civilă
se apreciază că aceasta nu poate fi aplicată trunchiat, în sensul că instanţa
de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii
procedurale, nu poate să aleagă între a aplica sau nu o anumită normă şi nu
poate atribui hotărârii pronunţate un alt efect decât cel pe care legea îl
prevede în mod expres.
Fiecare regim juridic de
reglementare a uzucapiunii are propria sa logică, iar judecătorul nu poate
distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi succesive.
De asemenea, instanţa nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou
regim juridic ad-hoc (lex tertia), alcătuit din diverse reguli ce decurg din
diferite legi succesive, deoarece s-ar ajunge la consecinţa inadmisibilă ca
organul judiciar să exercite un atribut care nu îi revine, intrând în sfera de
competenţă constituţională a legislativului.
Pentru considerentele arătate, în
temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură
civilă,
Admite recursul în interesul legii exercitat
de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere
al Curţii de Apel Suceava.
În interpretarea şi aplicarea
prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din
Legea nr. 71/2011 stabileşte că
procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură
civilă nu este aplicabilă în privinţa
posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
IULIA CRISTINA TARCEA
Prim-magistrat-asistent,
Aneta Ionescu
|
Decizia nr.19 în dosarul nr.12/2015
Admite recursul în interesul legii exercitat de
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al
Curţii de Apel Suceava.
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1050 -
1053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art.76 şi art. 82 din Legea nr.
71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile
art. 1050 - 1053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa
posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie
2015.
Decizia nr.19 în dosarul nr.12/2015
Admite recursul în interesul legii exercitat de
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al
Curţii de Apel Suceava.
În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1050 -
1053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art.76 şi art. 82 din Legea nr.
71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile
art. 1050 - 1053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa
posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie
2015.
Nr.
1397/C/2845/III-5/2015
02
octombrie 2015
Doamnei
judecător
dr. Livia Doina STANCIU
PREŞEDINTELE
ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În referire la adresa nr. 331 din
21 mai 2015, am onoarea să vă transmit alăturat punctul de vedere formulat
de Ministerul Public în problema de drept care formează obiect al dosarelor
conexate nr. 12/2015 și nr. 16/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –
Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu termen de
judecată la data de 05 octombrie 2015, privind: „interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 35 şi art. 1050 din Codul de procedură civilă,
raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 în referire la
aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în
temeiul uzucapiunii în cazul prescripţiilor achizitive începute şi eventual
împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, în condiţiile în
care prevederile privind efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în
cartea funciară nu sunt aplicabile”, respectiv „interpretarea şi
aplicarea dispozițiilor art. 1049-1052 din Legea nr. 134/2010 raportate la dispozițiile
art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 referitoare la procedura
aplicabilă înscrierii drepturilor de proprietate dobândite în temeiul
uzucapiunii”.
A. Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii
declarat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa (care
formează obiect al dosarului nr. 12/2015), în această problemă de drept s-au
conturat următoarele opinii:
I. Într-o primă opinie, s-a apreciat că procedura specială
prevăzută de dispozițiile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă este
aplicabilă şi cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în
vigoare a noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009).
Astfel, deși posesia a început sub incidența prevederilor Decretului - Lege
nr.115/1938, unele instanțe au aplicat procedura specială fără a analiza însă,
în mod expres, această problemă de drept; opinia a rezultat din indicarea, în
cuprinsul considerentelor, a normelor cu caracter special.
De asemenea, procedura specială prevăzută de Noul Cod de procedură civilă a
fost aplicată şi în cauze în care posesia a început sub incidența prevederilor
Codului civil de la 1864 şi ale Legii nr. 7/1996.
În motivarea unora dintre aceste soluții, s-a arătat, în esență, că prevederile
Noului Cod de procedură civilă sunt aplicabile în raport de data introducerii
cererii de chemare în judecată; în ce privește fondul litigiului, sunt
aplicabile dispozițiile de drept material în vigoare la data începerii
pretinsei posesii, dar numai cu privire la îndeplinirea condițiilor posesiei
utile.
S-a
considerat că dispozițiile art. 1049 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă
nu sunt incompatibile cu uzucapiunea de 30 de ani, începută sub imperiul şi
supusă dispozițiilor Codului civil de la 1864, chiar dacă, într-adevăr, noile
texte procedurale au fost gândite în principal ca o transpunere în plan
procesual a condiţiilor uzucapiunii extratabulare prev. de art. 930 din Noul
Cod civil.
Astfel, dispoziţiile art. 1050
alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, referitoare la înscrisurile ce
trebuie anexate cererii, nu vor fi aplicate integral, automat şi nenuanţat, ci
vor fi aplicate în mod corespunzător, văzând unde raţiunea textului subzistă
faţă de specificul normelor de drept material aplicabile (incompatibilitatea
pare vădită doar în cazul art. 1050 alin.3 lit.a) din Noul Cod de procedură
civilă, întrucât de cele mai multe ori imobilele în privinţa cărora se invocă
uzucapiunea lungă prev. de C.civ. 1864 nu sunt înscrise în cartea funciară).
Referirea la „Codul civil"
cuprinsă în art. 1051 alin. (7) din Noul Cod de procedură civilă trebuie
înţeleasă în sens larg, ca incluzând orice dispoziţie de drept material
aplicabilă, indiferent de sediul materiei.
În schimb, dispoziţiile art. 1052
alin.3 din Noul Cod de procedură civilă nu sunt aplicabile uzucapiunilor
începute sub imperiul C.civ. 1864, întrucât în caz contrar efectele sale ar fi
retroactive, însă acesta nu înlătură aplicabilitatea procedurii, în ansamblul
său, hotărârea definitivă de admitere a cererii producând efectele de drept
substanţial prevăzute de legea în vigoare la data începerii posesiei (art. 82
din Legea nr. 71/2011).
II.
Într-o a doua opinie, s-a reţinut că procedura specială prevăzută
de art.1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă nu este aplicabilă şi
cererilor întemeiate pe posesia începută anterior intrării în vigoare a noului
Cod Civil (Legea nr. 287/2009).
În
cadrul acestei orientări jurisprudențiale, în cauzele în care posesia a început
sub incidența prevederilor Decretului - Lege nr.115/1938, unele instanțe nu au
aplicat procedura specială, având în vedere că, în considerentele hotărârilor
pronunţate în acele cauze, nu se face referire la normele cu caracter special,
rezultând deci, inaplicabilitatea acestei proceduri, fără a se analiza însă, în
mod expres, această problemă de drept.
În alte hotărâri, s-a făcut referire la îndeplinirea formalităţilor prevăzute
de art. 130 alin. (1)-(5) din Decretul - Lege nr. 115/1938, fără a se face
referire şi la prevederile art. 1049 şi următoarele din Noul Cod de procedură
civilă.
Tot în cadrul acestei orientări, aplicarea procedurii speciale nu s-a făcut
nici în cauzele în care posesia a început sub incidența prevederilor Codului
civil de la 1864 şi ale Legii nr.7/1996.
Astfel, în motivarea unora dintre aceste soluții, s-a reținut că, pentru a
determina aplicabilitatea procedurii înscrise în Titlul XII al Cărţii a Vl-a a
Codului de procedură civilă, trebuie avut în vedere art. 82 din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil
conform căruia, dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la
uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început
după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la dată începerii posesiei. Cu privire la imobilele
pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile
în materie de uzucapiune din Codut civil din 1864.
În
cuprinsul cererii în condiţiile art 1050 alin. (2) din Noul Cod procedură
civilă, trebuie să se regăsească temeiul uzucapiunii, respectiv dacă
reclamantul invocă o uzucapiune extratabulară conform art 930 din Noul Cod
civil, dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară, sau tabulară, potrivit
art. 931 din Noul Cod civil, dacă este vizat un imobil înscris în cartea
funciară.
Or,
instanțele au constatat că constată că reclamanții indică drept temei al
uzucapiunii, art. 1869, art. 1890 din Vechiul Cod Civil şi solicită aplicarea
procedurii de la art. 1049-1052 din Noul Cod procedură civilă privind procedura
privitoare la înscrierea drepturilor dobîndite în temeiul uzucapiunii, care se
aplică, astfel cum s-a arătat, doar uzucapiunilor începute după intrarea în
vigoare a Noului Cod Civil.
Reținând de asemenea, inadmisibilitatea cererii, s-a arătat că, în raport de
data la care partea afirmă că a început posesia, anterioară intrării în vigoare
a Noului Cod Civil, aceasta nu poate invoca uzucapiunea extratabulară conform
art. 82 din Legea nr.71/2011 de aplicare a Codului civil şi deci nici cele ale
procedurii prev. de art. 1049 şi urm. din Noul Cod procedură civilă".
În același sens s-a mai reținut că potrivit art. 82 din Legea nr. 71/2011,
dispoziţiile art. 930 - 934 din Noul Cod Civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după intrarea
în vigoare a acestuia.
Această normă tranzitorie este una
de drept material, care se deosebeşte de normele de drept procesual civil, iar
conform art. 1049 din Noul Cod de Procedură Civilă, dispoziţiile Titlului XII
sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor
reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii.
În continuare, art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 75/2012 prevede că dispoziţiile NCPC se aplică numai
proceselor şi executărilor silite. începute după intrarea acestuia în vigoare.
Cu
toate acestea, nu trebuie făcută abstracţie de modificările aduse de Noul Cod
Civil în privința condiţiilor şi efectelor uzucapiunii, modificări ce se
reflectă întru totul în legea procesual civilă.
Astfel, comparând condițiile
uzucapiunii reglementate de art. 930 din Noul Cod Civil cu cerințele prevăzute
de art. 1050 din Noul Cod de procedură civilă referitoare la conținutul cererii
de uzucapiune şi înscrisurile ce trebuie anexate acesteia, se poate observa
faptul că prin această procedură specială se urmăreşte strict valorificarea
posesiilor începute sub imperiul Noului Cod Civil.
Totodată,
din interpretarea art. 6 alin. (4) din Noul Cod civil, posesiile
începute sub incidenţa Codului Civil din 1864 care îndeplinesc condiţiile
privitoare la uzucapiunea din vechea reglementare vor trebui să conducă la
dobândirea dreptului de proprietate (sau al altor drepturi reale) prin
intermediul uzucapiunii, însă cu efect retroactiv de la data când reclamantul a
început posesia imobilului, retroactivitatea fiind un important principiu al
uzucapiunii în vechiul Cod Civil. Or, în situaţia în care procedura
specială reglementată de NCPC s-ar aplica şi uzucapiunilor începute sub vechiul
cod, ar însemna ca acestora să li se aplice efectul constitutiv, cu încălcarea
flagrantă a prevederilor art. 6 alin. (4) din Nodul Cod Civil.
Așadar,
în cazul posesiilor începute cât timp a fost în vigoare Codul Civil din 1864,
se vor cerceta dispoziţiile legale de drept material prevăzute de vechea
reglementare în materie, iar cererea de chemare în judecată se va formula potrivit
prevederilor Nodului Cod de procedură civilă, însă nu după procedura specială
prevăzută la art. 1049 şi următoarele, ci potrivit regulilor procesuale de
drept comun.
Într-o altă argumentație, s-a
arătat că principiul „imediatei aplicări” a normelor de drept procesual civil
nu justifică aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 1049-1052 din Noul
Cod de procedură civilă cererilor de uzucapiune întemeiate pe Codul civil din
1864, întrucât, conform prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr.71/2011,
condiţiile de invocare ca şi efectele uzucapiunii reglementată de Codul civil
din 1864 rămân supuse acestei legi.
În alte cauze în care posesia a început sub incidența prevederilor Codului
civil de la 1864 şi ale Legii nr.7/1996, procedura specială nu s-a aplicat,
fără a rezulta însă, în mod expres, considerentele avute în vedere de instanțe
în sprijinul acestei
opinii.
Astfel, în hotărârile pronunțate în aceste cauze nu se face referire la normele
cu caracter special sau se indică doar, prevederile art. 35 din Codul de
procedură civilă, rezultând că s-a aplicat procedura acțiunii în constatare.
B. Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul
legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Suceava (care
formează obiect al dosarului nr. 16/2015), în această problemă de drept
există interpretări şi aplicări diferite, după cum urmează:
I. Astfel, unele instanţe au aplicat procedura specială prevăzută de
dispoziţiile art. 1049-1052 din Noul Codul de procedură civilă în toate
cererile introduse după intrarea sa în vigoare, indiferent de momentul
începerii posesiei.
S-a
reținut că prevederile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă, fiind
norme de procedură, cu caracter special şi neexistând nicio altă normă care să
dispună altfel, trebuie admis că acestea sunt de imediată aplicare, astfel cum
dispune expres art. 24 din Noul Cod de procedură civilă.
Mai
mult, art. 1049 din Noul Cod de procedură civilă se referă la „orice"
cereri de înscriere în cartea funciară, nefăcând nicio distincţie în raport de
data introducerii lor la instanţă.
În privinţa normelor de drept substanţial, în cadrul acestei prime opinii,
unele instanţe au reţinut incidenţa în cauză a prevederilor Decretului - Lege
nr.115/1938, iar din punct de vedere procesual, cele ale art. 1052 din Noul Cod
de procedură
civilă.
Alte instanţe au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1846 şi urm. din Codul
civil de la 1864, ca norme de drept substanțial şi ale art. 1052 din Noul Cod
de procedură civilă, ca norme de drept procesual.
II. Alte instanțe de judecată nu au aplicat procedura specială prevăzută de
dispoziţiile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă în cazul
posesiilor începute anterior intrării în vigoare acestui act normativ.
În
cadrul acestei orientări jurisprudențiale, în unele cazuri, din considerentele
hotărârilor nu rezultă, în mod expres, argumentele avute în vedere de aceste
instanțe.
În
alte cazuri, soluţia a fost argumentată prin aceea că, din interpretarea coroborată
şi teleologică a dispoziţiilor din cauză cu cele ale Noului Cod civil (2009),
ce reglementează instituţia uzucapiunii, se constată că aceste dispoziţii
procedurale sunt reglementate pentru uzucapiunile cărora li se aplică normele
noi şi nu cele din Codul civil de la 1864, întrucât efecte constitutive de
drept nu mai au hotărârile judecătoreşti care constată uzucapiunea, ci doar cele
care dispun asupra unor cereri de intabulare în cartea funciară a dreptului
dobândit ca urmare a uzucapiunii.
Alte
instanțe au apreciat că, pentru a se constata dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune în condiţiile art. 1869 şi urm. din vechiul Cod
civil nu se poate recurge la procedura reglementată de dispoziţiile art. 1049 -
1052 Cod procedură civilă.
*
*
*
În sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava se mai susține
că, în aplicarea aceloraşi dispoziţii diferite de drept material şi de
drept procesual civil, unele instanţe folosesc sintagma „stabileşte un drept
de proprietate în favoarea reclamantului", iar alte instanţe folosesc
sintagma „constată că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate prin
uzucapiune".
Totodată, în aplicarea noilor dispoziţii legale menţionate (în ipoteza în care
nu s-au formulat opoziţii), unele instanţe soluţionează astfel de cereri prin
sentinţă, dată în şedinţa camerei de consiliu, iar alte instanţe prin încheiere
(cu nr. sau nu) dată în şedinţa camerei de consiliu.
Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Suceava arată că opinia majoritară, de
principiu, a magistraţilor Secţiei I Civilă este că procedura reglementată de
dispoziţiile art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură Civilă se aplică numai
situaţiilor în care dobândirea dreptului de proprietate are loc prin înscrierea
lui în cartea funciară ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor
uzucapiunii.
Incidența acestei proceduri
speciale este indisolubil legată de efectul constitutiv al înscrierii în cartea
funciară care plasează uzucapiunile ale căror posesii au început înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod civil în afara sferei sale de aplicabilitate.
Uzucapiunile guvernate de
dispozițiile vechiului Cod Civil produc efecte retroactive, dreptul de
proprietate fiind dobândit de la data începerii posesiei.
Potrivit dispozițiilor art. 1049
din Noul Cod de procedură civilă, acestea sunt aplicabile oricăror cereri privind
înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale dobândite în temeiul
uzucapiunii, iar dispozițiile art. 6 alin. (4) din Codul civil prevăd că
uzucapiunile sunt supse legii în vigoare la momentul începerii posesiei.
Acestea din urmă sunt însă norme de drept substanțial şi vizează doar analiza
elementelor de fond ale uzucapiunii.
La momentul intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă era cunoscută
aplicarea unor reguli de fond diferite posesiilor începute anterior Noului Cod
Civil, în raport de cele începute ulterior.
Dacă legiuitorul cunoștea această
diferență de tratament din perspectiva dreptului substanțial, este de presupus
că a avut în vedere ambele ipoteze atunci când a prevăzut în art. 1049 din Noul
Cod de procedură civilă faptul că procedura se aplică oricăror cereri de
înscriere în cartea funciară.
Este cunoscut faptul că Noul Cod de
procedură civilă a fost conceput şi redactat prin corelare cu Noul Cod civil,
iar acestea urmau să intre în vigoare la aceeași dată, însă acest argument nu
este suficient pentru a înlătura opiniile divergente exprimate deja de practica
instanțelor, întemeiate pe interpretarea gramaticală a textului, fiind
necesară, în lipsa intervenției legislative, folosirea pârghiilor legale pentru
unificarea practicii judiciare.
Prin această sesizare s-a arătat şi
că divergența de opinii nu se justifică pentru în cazul posesiilor exercitate
asupra terenurilor din Transilvania şi Bucovina (partea care a rămas pe
teritoriul românesc), pentru imobilele înscrise în cartea funciară, întrucât,
în acest caz, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă se
aplica procedura specială prevăzută de art. 130 din Decretul – Lege nr.
115/1938, procedură care este aproape identică celei din art. 1049-1052 din
Noul Cod de procedură civilă (vechea procedură se aplica doar uzucapiunii
extratabulare, iar dispozițiile din noua procedură se aplică oricăror cereri).
În aceste cazuri, dacă imobilele sunt înscrise în cartea funciară, nu există justificare
pentru a se înlătura aplicarea art. 1049-1052 din Noul Cod de procedură civilă.
Drept urmare, divergența de opinii
ar rămâne în discuție pentru imobilele din Transilvania şi Bucovina de Nord
neînscrise în cartea funciară, precum şi pentru imobilele din celelalte zone
ale țării.
S-a arătat şi că potrivit art. 1051
alin. (7) din Noul Cod de procedură civilă, instanța trebuie să cerceteze dacă
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul civil, fără a se face vreo
distincție între vechiul şi noul Cod civil,
Or, art. 930 lit. c) din Noul Cod
civil prevede că regulile uzucapiunii extratabulare se aplică inclusiv
imobilelor neînscrise în cartea funciară.
Însă, în raport de dispozițiile
art. 6 alin. (4) din Noul Cod civil, în mod evident, în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară se aplică dispozițiile Noului Cod civil doar în
cazul posesiilor începute după data de 1 octombrie 2011.
În procedura specială, reglementată
de dispozițiile art. 1049 -1052 din Noul Cod de procedură civilă, dacă nu
există opoziții formulate, cererea are caracter necontencios, caz în care
instanța pronunță o încheiere, iar dacă s-au formulat opoziții, cererea capătă
caracter contencios, caz în care instanța va pronunța o sentință.
În ambele cazuri, judecătorul este
ținut să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, prevăzute de Codul
civil, aplicabile posesiei în cauză.
*
*
*
Apreciez că, în interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 35, art.
1050-1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, art. 56, art. 76 şi
art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, procedura privitoare la înscrierea drepturilor
dobândite în temeiul uzucapiunii, cuprinsă în Cartea a VI-a, Titlul XII al
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată este
aplicabilă şi uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011,
indiferent dacă imobilele au fost înscrise sau nu în cărțile funciare.
§1. Divergența
de jurisprudență rezultă dintr-o aparentă incompatibilitate în ceea ce privește
aplicarea dispozițiilor art. 1050 – 1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, republicată cu regulile de drept incidente pentru
soluționarea conflictului de drept intertemporal în privința condițiilor de
fond ale uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil.
Întrucât procedura specială
instituită prin Titlul XII al Cărţii a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, republicată preia într-o manieră modernizată
procedura prevăzută de art. 130 din Decretul–Lege nr. 115/1938, pentru
înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin
uzucapiunea extratabulară, problema de drept privește îndeosebi imobilele
neînscrise în cărţile funciare în privința cărora uzucapiunile sunt în
întregime supuse Codului civil din anul 1864, în vigoare la data începerii
posesiei, potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
şi art. 82 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Cu titlu prealabil, se observă că această problemă a fost adusă spre
soluționare şi Curții Constituționale care, prin decizia nr. 225 din 2 aprilie
2015, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1049-
1052 din Legea nr. 143/2010 privind Codul de procedură civilă (devenit art.
1050-1053 după republicarea legii) a realizat, în raport de criticile formulate,
o analiză dihotomică, făcând distincția cuvenită între normele de procedură, de
imediată aplicare şi condițiile de fond ale uzucapiunii (referitoare la
condițiile posesiei) ce vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii
acesteia[1].
În cuprinsul acestei decizii, instanța de contencios constituțional, constatând
că norma procedurală are o sferă de cuprindere foarte largă, în sensul că
aceasta se aplică cererilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate
în temeiul uzucapiunii formulate în temeiul unor acte normative diferite, a
arătat că revine instanței de judecată să interpreteze şi să aplice
dispozițiile de procedură, evitându-se instituirea în sarcina uzucapanților a
prezentării unor înscrisuri care nu au legătură cu dispozițiile de drept
substanțial aplicabile cererilor acestora. Curtea a reţinut şi că este de
principiu că valorificarea dispoziţiilor de drept substanţial se face prin
intermediul normelor de drept procedural, iar dreptul de acces la justiţie nu
este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiţionări,
astfel încât să nu fie afectată însăşi substanţa dreptului[2].
Această decizie constituie un element de reper pentru analiza pe care o vom
efectua asupra argumentelor şi contra-argumentelor prezentate în sesizările
formulate.
§2.1. Problema interpretării gramaticale a prevederilor din Titlul XII al
Cărţii a VI-a a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată.
Din observarea opiniilor divergente, se constată că, pe de o parte, se susține
faptul că procedura instituită prin dispozițiile art. 1050-1053 din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată este destinată exclusiv
cererilor de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale dobândite prin
uzucapiunea reglementată de art. 930 şi art. 931 din Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil.
În acest sens, sunt aduse argumente de interpretare literală, susținătorii
acestei opinii arătând că, de vreme ce titulatura procedurii se referă la
înscrierea drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii, este
ilogică aplicarea acesteia în privința uzucapiunilor care au ca efect
dobândirea drepturilor reale fără înscriere în cartea funciară, respectiv în
cazul posesiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, asupra imobilelor
neînscrise în cartea funciară.
Dimpotrivă, susținătorii opiniei contrare, analizând, procedura specială în
ansamblu, arată tot pe baza unei interpretări literale a prevederilor art. 1050
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în care
se delimitează domeniul de aplicare a procedurii speciale, că dispozițiile
acesteia se aplică oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a
drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii, deci inclusiv
uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009.
Fără a nega faptul că procedura analizată este concepută, în principal, pentru
uzucapiunile reglementate de art. 930 şi art. 931 din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil, fiind perfect adaptată momentului prevăzut de art. 56
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în care caracterul constitutiv de
drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, instituit prin art. 885 alin.
(1) din acest act normativ, va primi o aplicare deplină, consider că există
suficiente argumente pentru ca această procedură să poată fi aplicată şi
uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 asupra imobilelor
neînscrise în cartea funciară.
Cu atât mai mult, această procedură poate fi aplicată imobilelor intabulate în
cărțile funciare, atunci când posesia a început sub imperiul Decretului – lege
nr. 115/1938, întrucât nu există diferențe notabile de reglementare între
procedura reglementată de art. 130 din acest act normativ şi cea prevăzută în
Titlul XII al Cărții a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura
civilă, republicată.
Denumirea marginală a titlului procedurii nu poate fi interpretată singular,
fără observarea ansamblului procedurii speciale din care rezultă că înscrierea
în cartea funciară constituie doar etapa sa finală.
Înscrierea în cartea funciară este precedată de o procedură judiciară
necontencioasă (atunci când nu se formează opoziții) şi care poate deveni
contencioasă, prin formularea opozițiilor.
Întocmai reglementării anterioare
conţinută de art. 130 din Decretul - Lege nr. 115/1938 care a constituit sursa
de inspiraţie pentru legiuitorul actual, în situaţia uzcapiunilor extratabulare
reglementate de art. 28 din acest act normativ, mai întâi se dobândea dreptul
în persoana uzucapantului şi mai apoi se putea solicita înscrierea în cartea
funciară[3].
Procedura specială analizată poate
fi aplicată inclusiv pentru imobilele neînscrise în cartea funciară, de vreme
ce uzucapiunea extratabulară prevăzută de art. 930 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil priveşte şi asemenea bunuri.
Din perspectiva elementelor care
vizează învestirea instanţei (conţinutul cererii de uzucapiune, înscrisurile
care se anexează acesteia) şi probele administrate pentru dovedirea condiţiilor
de fond ale uzucapiunii, nu există nicio diferenţiere notabilă prin raportare
la data începerii posesiei, dispoziţiile art. 1051 alin. (2) şi alin. (3) lit.
a) – h) putând fi aplicate în egală măsură atunci când posesia a începute
anterior datei de 1 octombrie 2011, cât şi atunci când posesia a început
ulterior.
Distincţiile şi, ca atare, aplicarea
diferenţiată intervin şi sunt determinate doar de împrejurarea înscrierii sau
nu a imobilului în cartea funciară, aspect care trebuie indicat în cererea
formulată de uzucapant[4]. Acest aspect
particular atrage obligativitatea atașării la cerere a înscrisurilor
corespunzătoare situaţiei juridice a imobilului, în funcţie de situaţia de fapt
din fiecare cauză[5].
Ceea ce diferă este doar momentul
de la care va opera efectul achizitiv al uzucapiunii constatată prin hotărârea
judecătorească pronunţată, aspect ce va fi analizat în partea finală a
prezentului punct de vedere.
Prin urmare, aplicarea unor reguli
de fond diferite în ceea ce privește condițiile uzucapiunii, în raport de data
începerii posesiei, nu constituie un argument pentru excluderea aplicării unei
proceduri judiciare unitare tuturor cererilor prin care se solicită constatarea
dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune, indiferent de data
începerii posesiei[6].
Inerentele diferențieri în cadrul
unității de procedură sunt determinate de situaţia concretă a imobilului
uzucapat (respectiv, dacă acesta este sau nu înscris în cartea funciară), nu de
momentul începerii posesiei.
De altfel, chiar şi în regiunile în
care publicitatea imobiliară s-a realizat prin cărţi funciare potrivit
Decretului–Lege nr. 115/1938, condiţiile uzucapiunii asupra imobilelor pentru
care, din împrejurări excepţionale, nu au fost întocmite cărţi funciare, au
fost cele din Codul civil din anul 1864 [soluţia este preluată de art. 930
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – uzucapiunea
extratabulară asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară]; după data de 24
iunie 1996, când a intrat în vigoare Legea nr. 7/1996, toate uzucapiunile au
fost supuse condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil din anul 1864, chiar
dacă acestea au vizat imobile situate în regiuni care anterior au intrat sub
incidenţa sistemului de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, în
condiţiile Decretului –Lege nr. 115/1938.[7]
Prin urmare, similar
reglementărilor anterioare sub imperiul cărora a fost posibilă aplicarea unor
reguli diferite cu privire la uzucapiune, ceea ce, transpus în plan procesual,
se reflectă într-un probatoriu parţial diferit, pentru dovedirea situaţiei
juridice a imobilului, şi în cazul uzucapiunii extratabulare şi a uzucapiunii
tabulare reglementate de art. 930 şi art. 931 din Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil există asemenea diferenţieri, astfel încât nu se poate reţine că
unitatea de reglementare a prevederilor art. 1051 alin. (3) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată ar fi scindată doar
pentru acele situaţii în care uzucapiunea a început anterior sau ulterior datei
de 1 octombrie 2011.
Aceste diferențieri sunt
determinate de situaţia juridică diferită a imobilelor şi ele vor continua şi
în privința uzucapiunii reglementate de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
§2. 2. Argumente care se circumscriu aplicării imediate a legii noi de
procedură civilă.
Susţinătorii
opiniei potrivit căreia procedura specială prevăzută de Titlul XII din Cartea a
VI-a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu este aplicabilă
uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil invocă dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 82 alin.
(1) din Legea nr. 71/2011.
Dimpotrivă, în opinia contrară, se pledează pentru o aplicare imediată a legii
procesual civile noi.
Apreciez că, în cauzele analizate, devine pe deplin aplicabil principiul de
drept intertemporal consacrat prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă[8], potrivit
căruia, legea nouă de procedură se aplică tuturor proceselor deschise după
intrarea sa în vigoare.
Împrejurarea că noua lege de procedură civilă nu se referă textual şi la
uzucapiunile începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul Civil, astfel încât să permită o aplicare diferențiată care să includă în
sfera sa şi aceste uzucapiuni, nu reprezintă un argument în sensul negării
aplicării imediate a legii procesuale noi.
A raționa în sens contrar, ar însemna ca, procedura prevăzută de Titlul XII din
Cartea a VI-a a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată să devină aplicabilă, cel puțin sub aspectele de procedură
propriu-zisă, în privința uzucapiunilor extratabulare, inclusiv cele cu care
operează asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară, cel mai devreme în
anul 2021, având în vedere termenul de uzucapiune prevăzut de 930 alin. (1) din
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
Or, actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale[9] şi în doctrină[10] trebuie
făcută cuvenita distincție între normele aplicabile condițiilor de fond ale
uzucapiunii şi normele de procedură, iar în cazul acestora din urmă, între
normele care privesc efectele de admitere a cererii.
§2. 4. Argumente de ordin teleologic
Este
îndeobște acceptat că, în general, principiul aplicării imediate a legii noi,
se fundamentează pe faptul că acesta reprezintă un progres față de vechea
reglementare, constituind o intervenție a legiuitorului menită să corijeze ori
să remedieze unele aspecte controversate apărute cu prilejul aplicării legii
vechi.
Din acest punct de vedere, doctrina este unanimă în a aprecia că noua procedură
simplificată acoperă atât aspectele referitoare la uzucapiune, cât şi pe cele referitoare
la înscrierea în cartea funciară a drepturilor astfel dobândite[11].
Totodată, s-a arătat că această procedură constituie o intervenție oportună a
legiuitorului, aptă să rezolve anumite deficienţe de ordin procesual în
materie, de vreme ce, prin cerinţele impuse de art. 1051 alin. (2) şi alin. (3)
lit. a) – h) se asigură o mai bună identificare a situației juridice şi tehnice
a imobilelor ce urmează a fi uzucapate, chestiuni utile care contribuie la
evitarea creării unor situații juridice incerte[12].
Împrejurarea că cererea de uzucapiune se soluționează, atunci când nu
s-au formulat opoziții, în procedura necontencioasă, cu ascultarea
reclamantului, potrivit art. 1052 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă şi citarea doar a titularului dreptului înscris în cartea
funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuți, potrivit alin. (1)
al aceluiași articol[13], nu încalcă
drepturile reale imobiliare ale adevăratului titular.
Astfel, pe de o parte, după
emiterea somațiilor şi trecerea termenului prevăzut de lege, titularul
dreptului real imobiliar are posibilitatea formulării opoziției, în condițiile
art. 1052 alin. (6), mijloc procesual prin care poate invoca neîndeplinirea
condițiilor prevăzute de lege în pentru dobândirea dreptului pe calea
uzucapiunii.
În cazul imobilelor neînscrise în
cartea funciară, atât atunci când adevăratul titular al dreptului real
imobiliar nu a formulat opoziție, iar cererea de uzucapiune s-a soluţionat în
procedură necontencioasă[14], cât şi
atunci când s-au formulat opoziţii de către alte persoane, iar
acestea au fost respinse în procedură contencioasă, faţă de prevederile art.
435 alin. (2) din acelaşi act normativ[15], adevăratul
titular al dreptului şi, după caz, succesorii acestuia, nefiind părţi, nici
iniţiale, nici devenite în procesul iniţiat de uzucapant, au posibilitatea că,
în cadrul unei acţiuni distincte, să facă dovada contrară, în sensul
neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului real
imobiliar prin uzucapiune.
§2.4. Argumente de
interpretare sistematică a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
circumscrise principiului lex specialia generalibus derogant. Temeiul de
drept indicat de reclamant.
§2.4.1. În
considerarea specificității obiectului cererii introductive, legiuitorul a
conceput, după modelul art. 130 din Decretul –Lege nr. 115/1938, într-o manieră
evident dezvoltată şi modernizată[16], o procedură
specială, aplicabilă cu prioritate, în raport de regulile procesuale generale.
În condițiile existenței unei
reglementări întregi având caracter derogatoriu de la dreptul comun, norma
generală va fi aplicabilă doar în completare şi doar în măsura compatibilității
acesteia cu procedura specială[17].
Fiind vorba de norme speciale de
procedură de imediată aplicare, acestea se vor aplica prioritar, de unde
rezultă că toate cererile privind dobândirea drepturilor reale imobiliare pe
calea uzucapiunii, nu doar uzucapiunile reglementate de Legea nr. 287/2009
privind Codul Civil, ci şi cele care au început anterior datei de 1 octombrie
2011, reglementate de Codul civil din anul 1864 şi Decretul – lege nr. 115/938
se vor judeca potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1050-1053 din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată[18].
Pe de altă parte, atunci când s-a
intenționat ca procedura specială să fie alternativă faţă de cea de dreptul
comun, o atare posibilitate a fost prevăzută în mod expres, stabilindu-se un
drept de opţiune a reclamantului în acest sens[19].
Or, în privinţa procedurii
analizate, în cuprinsul Titlului XII din Cartea a VI– a a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicată nu există nicio prevedere care
să îi confere caracter alternativ față de procedura de drept comun, asfel
încât, în lipsa unei norme exprese în acest sens, uzucapantului nu i se poate
recunoaşte un drept opţiune în ceea ce priveşte alegerea procedurii aplicabile
pentru soluţionarea cererii de uzucapiune[20].
§2.4.2. În
acest punct, se observă că indicarea de către unii reclamanţi din cauzele analizate,
ca temei de drept, a prevederilor art. 35 din Legea nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, republicată, sediul normativ al acţiunii în constatare nu
impiedică în niciun fel aplicarea procedurii speciale instituită prin Titlul
XII din Cartea a VI-a a acestui act normativ.
Independent de clasificările
doctrinare date acţiunii în uzucapiune şi includerea acesteia, fie în tipologia
acţiunilor în constatare, fie în aceea a acţiunilor în realizare (această din
urmă caracterizare fiind agreată şi în jurisprudenţa instanţei supreme[21]), se cuvine
a se observa că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, republicată, judecătorul soluţionează litigiul
conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi că, spre deosebire de
obiectul cererii care nu poate fi schimbat sau depăşit, temeiul său juridic nu
leagă instanţa, ci poate fi schimbat, sub condiţia prealabilei puneri în
discuţia părţilor[22] şi doar
atunci când părțile/partea (în procedură necontencioasă) nu recurge la
posibilitatea oferită de alin. (5) al aceluiaşi articol, respectiv, nu insistă
în soluţionarea cererii conform temeiului de drept pe care îl indică.
§3. Problema efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară în
concurs cu neretroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunilor începute sub
imperiul Codului civil din anul 1864. Aplicarea imediată sau temporizată a
acestui efectului constitutiv de drepturi.
Jurisprudența
divergentă relevă că susţinătorii opiniei potrivit căreia prin aplicarea
procedurii speciale cuprinsă în Cartea a VI-a, Titlul XII din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, s-ar ajunge la o
aplicare imediată şi a prevederilor art. 1053 din acest act normativ, ceea ce
intră în conflict cu retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunilor
începute şi guvernate de dispozițiile Codului civil din anul 1864, astfel
încât, este exclusă aplicarea în totalitate a acestei proceduri speciale în
privința uzucapiunilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 cu privire la
imobilele neînscrise în cartea funciară.
Dimpotrivă, susținătorii opiniei contrare, afirmă că, în această privință,
trebuie avute în vedere prevederile art. 82 alin. (1) şi art. 56 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil.
Analizând sistematic textul art. 1053 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată, atât în propria sa construcție, cât şi în
ansamblul întregii proceduri, se observă că, potrivit alin. (1) din acest
articol, reclamantul uzucapant, pentru a-şi asigura față de terți prioritatea
rangului dobândirii, își poate înscrie provizoriu dreptul în cartea funciară,
fie în temeiul încheierii date potrivit art. 1052 alin. (5), fie în baza hotărârii
judecătorești pronunțată de prima instanță prin care i s-a admis cererea de
uzucapiune. În acest caz, justificarea înscrierii provizorii se va face prin
hotărârea judecătorească definitivă care constată dobândirea dreptului real
imobiliar prin uzucapiune.
Acest text nu reprezintă altceva decât un alt caz de înscriere provizorie care
se adaugă celor prevăzute de art. 898 din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil.
Formularea cererii de înscriere provizie este lăsată la disponibilitatea şi
diligența uzucapantului.
Atât cererea de înscriere provizorie, cât şi cererea de intabulare nu se
înfățișează ca cereri incidentale în procedura principală, necontencioasă sau
contencioasă judiciară, după caz, ci au caracterul unor cereri adresate
biroului de cadastru şi publicitate imobiliară în procedura prevăzută de Legea
nr. 7/1996 privind regimul general al cadastrului şi publicității imobiliare,
republicată, pentru ca, în sistemul de carte funciară cu efecte constitutive,
conceput de art. 885 din Codul civil, să fie asigurat, într-o primă etapă,
rangul prioritar al dobândirii dreptului uzucapat, sub condiția justificării
acestei înscrieri provizorii prin hotărârea judecătorească definitivă
pronunțată asupra cererii de uzucapiune.
Existența acestor dispoziții în cuprinsul Titlului XII al Cărții a VI –a din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată nu împiedică
aplicarea procedurii judiciare în privința imobilelor pentru care nu sunt
deschise cărți funciare, de vreme ce, pe o parte, formularea cererii de
înscriere provizorie şi, în continuare, justificarea acesteia sunt lăsate la
libera apreciere a uzucapantului, iar pe de altă parte, înregistrarea cererii
se realizează într-o altă procedură desfășurată în fața unei alte autorități.
În continuare, potrivit art. 1053 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, republicată, în toate cazurile, registratorul de
carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în temeiul
uzucapiunii, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul
unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul în
care s-a făcut numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără
ca înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea, iar potrivit alin
(3) al aceluiași articol, reclamantul este considerat proprietar de la data
înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate
dobândit în temeiul uzucapiunii.
În primul rând, se observă că prevederile at. 1053 alin. (2) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată au un conținut identic
prevederilor art. 930 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
constituind, în realitate, o aplicare particulară a regulii de drept
substanțial consacrată prin art. 890 din același act normativ, potrivit căreia,
înscrierile în cartea funciară își produc efectele din momentul înregistrării
cererilor de înscriere a drepturilor reale imobiliare; acest moment determină
ordinea de prioritate sau rangul înscrierilor.
În al doilea rând, prevederile art. 1053 alin. (3) din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicat constituie şi o aplicație a
efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 885
alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în condițiile în care
uzucapiunea nu mai este enumerată în cuprinsul art. 887 alin. (1) din același
act normativ printre cazurile în care drepturile reale se dobândesc fără
înscriere în cartea funciară.
Toate aceste dispoziții, chiar dacă sunt cuprinse în legea de procedură,
statuează asupra întinderii în timp a efectelor uzucapiunii şi constituie, în
realitate, reguli de drept material aplicabile în privința efectelor
substanțiale, iar nu procesuale ale hotărârii judecătorești prin care se admite
cererea şi se constată dobândirea dreptului real imobiliar prin uzucapiune[23].
Situațiile juridice aparent ireconciliabile nu rezultă, în realitate, din
intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
republicată, ci astfel cum s-a demonstrat, din aplicarea unor principii de
drept substanțial cuprinse în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (preluate
şi în legea–cadru de procedură, în scopul asigurării unei unități de
reglementare a procedurii speciale) în privința uzucapiunilor începute anterior
intrării sale în vigoare.
Prin urmare, chiar dacă sunt cuprinse în legea generală de procedură, sediul
normativ nu influențează natura juridică intrinsecă a normelor analizate,
astfel încât, situațiile conflictuale determinate de aplicarea legii în timp nu
vor fi soluționate de această dată prin aplicarea imediată a noii legi de
procedură civilă proceselor începute după intrarea sa în vigoare, consacrat ca
atare prin art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, ci potrivit regulilor specifice, proprii care soluționează
conflictele în timp determinate de aplicarea succesivă a diferitelor legi
civile asupra uzucapiunii, conținute în art. 82 alin. (1) tezele a II-a şi a
III-a din Legea nr. 71/2011, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 56
alin. (1) din același act normativ[24].
Norma din art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 consacră o soluție juridică
de tradiție în dreptul românesc, pentru situații tranzitorii similare,
stabilită uneori pe cale legislativă[25]
, alteori pe cale jurisprudențială, în lipsa unei asemenea normei în dreptul
pozitiv[26],
astfel încât, în prezent, când aceasta are o consacrare normativă expresă, nu
se poate refuza aplicarea sa.
În sfera de reglementare a prevederilor art. 82 alin. (1) teza a III-a din
Legea nr. 71/2011 au fost incluse şi uzucapiunile începute înainte de intrarea
în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil cu privire la imobilele
neînscrise în cartea funciară, inclusiv cele situate în zone în care a
funcționat sistemul de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul – lege
nr. 115/1938, pentru care, astfel cum s-a arătat în precedent, era aplicabil
Codul civil din anul 1864.
În aceste situații, în care posesia a început înainte de intrarea în vigoare a
Codului Civil, rămân aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în
vigoare la data începerii posesiei, iar în cazul imobilelor pentru care, la
data începerii posesiei nu erau deschise cărți funciare, sunt aplicabile
dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.
În consecință, în principiu, regulile de drept material care vor guverna
efectele uzucapiunii, în aceste situații particulare, vor fi cele prevăzute de
legea în vigoare la data începerii posesiei[27].
Chiar dacă, de lege lata, în Codul civil din anul 1864 nu exista o normă
expresă care să consacre retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunii,
acest aspect a constituit o constantă a doctrinei şi jurisprudenței care,
pornind de la funcția preponderent probatorie a uzucapiunii într-un sistem de
publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripțiuni şi inscripțiuni, a
urmărit să acopere neajunsurile acestui sistem, asigurând securitatea dinamică
a circuitului juridic civil şi protejarea aparenței de drept creată prin
posesie[28].
Or, în sensul jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, doctrina şi practica judiciară concordante
constituie lege în sens material, nu formal.
În plus, se cuvine a se observa că
potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011, principiul efectului constitutiv
de drepturi prin înscrierea în cartea funciară consfințit de Legea nr. 287/2009
privind Codul civil nu este de imediată aplicare, ci va fi deveni funcțional pe
măsura definitivării lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativ teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților
funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.
7/1996 republicată.
Până la această dată, înscrierea în
cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale se face,
pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit sau modificat în mod
valabil, numai în scop de opozabilitate.
Pe de altă parte, potrivit art. 76
din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 876- 915 din Codul civil privitoare al
cazurile, condițiile şi efectele înscrierilor în cartea funciară se aplică
numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau după caz, săvârșite ori
produse după intrarea în vigoare a Codului civil.
De aceea, în doctrină, din
coroborarea prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 cu prevederile
art. 56 alin. (1) şi art. 76 din același act normativ, s-a arătat că în
situația drepturilor care vor fi dobândite după intrarea în vigoare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, pe baza dispozițiilor privitoare la uzucapiune
din Codul civil din anul 1864, dreptul real imobiliar astfel dobândit trebuie
înscris în cartea funciară, dar numai pentru opozabilitate față de terți, nu
pentru însăși dobândirea sa, întrucât efectul achizitiv al uzucapiunii se
produce potrivit legii vechi[29].
În plus, a condiționa producerea
deplină a efectelor constitutive ale uzucapiunilor începute anterior datei de 1
octombrie 2011 pentru imobilele neînscrise în cartea funciară, anterior
momentului prevăzut de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 ar echivala cu o
aplicare retroactivă a unor dispoziții de drept substanțial, cu încălcarea
normelor tranzitorii proprii uzucapiunii, ca fapt juridic complex[30].
Optând pentru aplicarea legii în
vigoare la data producerii faptului juridic, legiuitorul a prevenit problema
foarte delicată a faptului că dispozițiile în materie de carte funciară din
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, sunt sau nu susceptibile de aplicare
retroactivă[31].
Ca atare, prevederile art. 1050-1052 din Titlul XII al Cărții a VI-a din Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat pot fi aplicate sub
aspect procedural şi uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, indiferent dacă imobilele au fost sau
nu înscrise în cărțile funciare.
În aceste cazuri, înscrierea dreptului în cartea funciară nu produce efecte
constitutive, ci doar de opozabilitate, până la momentul prevăzut de art. 56
alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
*
*
*
Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de
procedură civilă, solicit admiterea recursurilor în interesul legii declarate
de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de Conducere
al Curții de Apel Suceava și pronunţarea unei decizii prin care să se asigure
interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Procuror General,
Tiberiu Mihail niţu
[1]Par. 12 din Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015,
publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015;
[3] E. Roşioru, „Uzucapiunea în dreptul civil român”,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, n. 135.5, p. 436; C. Vişoiu, „Procedura
uzucapiunii reglementată de Codul civil din 1864, Decretul –Lege nr. 158/1938
şi noul Cod Civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 168
[4] În acest sens, se observă că art. 1051 alin. (2) din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată prevede că
reclamantul va arăta în cererea de înscriere faptul dacă imobilul posedat este
sau nu înscris în cartea funciară.
[5] Unele dintre înscrisurile care se anexează cererii,
precum cele prevăzute de art. 1051 alin. (3) lit. d), f) şi g) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată constituie probe
considerate de către legiuitor ab initio ca utile, petinente şi
concludente pentru dovedirea condițiilor de fond ale uzucapiunii extratabulare
asupra imobilele neînscrise în cartea funciară. Jurisprudenţa analizată nu
relevă situaţii de aplicare nediferenţiată a acestor dispoziţii în procedura de
regularizare a cererilor pentru constatarea uzucapiunii.
În acelaşi
sens este şi doctrina: M. Fodor, „Drept procesual civil”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 711; V. Stoica, „Dreptul
potestativ de uzucapiune imobiliară extratabulară” în Revista Română de
Drept Privat nr. 3/2013, p. 18;
[6] În doctrină, s-a arătat că „formele procesuale
trebuie subordonate protecției reale şi utile (eficiente) a drepturilor şi
libertăților civile ” (M. Nicolae, comentariu art. 24 din Codul de
procedură civilă în „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat”,
Vol. I, V. M. Ciobanu, M. Nicolae, coord., Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 76).
[7] C. Drăguşin, „Comentariile Codului civil.
Posesia. Uzucapiunea”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, n. 66, p.
91-92, n. 68, p. 98; V. Stoica, „Drept civil. Drepturi reale principale”,
Ediţia a 2-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009, n. 289.B, p. 385, n. 290, p.
386; R. Peptan, „Uzucapiunea în noul Cod civil”, Dreptul nr.
8/2010, pp.11-39;
[8] Acest principiu este consacrat şi prin regulile
generale de drept tranzitoriu din art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, destinate să rezolve conflictul dintre această lege şi
normele de procedură civilă ce vor fi adoptate ulterior intrării sale în
vigoare (D. N. Theohari, M. Eftimie, în „Noul Cod de procedură civilă.
Comentariu pe articole”, G.. Boroi (coord.), Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2013, comentariu art. 24, n.1, p. 66);
[10] V. M. Ciobanu, Tr. Briciu, „Câteva reflecții în
legătură cu soluțiile din doctrină şi jurisprudență privind unele probleme ivite
în aplicarea Noului Cod de procedură civilă” în Revista Română de Drept
Privat nr. 4/2014, p. 109;
[11] M. Fodor – „Drept procesual civil”,
Ed. Universul Juridic; București, 2014, p.708; V. M. Ciobanu, Tr. Bricu, C. C.
Dinu, „Drept procesual civil”, Editura Naţional, București, 2013,
p. 459;
[12] V. M. Ciobanu, Tr. Briciu, op. cit, p.
111 (autorii arată că această procedură are avantajul de a rezolva practica
instanțelor de judecată în legătură cu imposibilitatea de identificare a
titularului dreptului real asupra căruia se invocă curgerea posesiei, mai ales
în acele situații în care este vorba de imobile neintabulate, deoarece noua
procedură ar putea fi declanșată şi în absența unei persoane care să fie
identificată ca titular al dreptului, acesta putând formula opoziție).
Sub acest aspect, s-a arătat şi că, în procedura
începută de reclamant sub incidența Titlului XII din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă se transferă sarcina identificării pârâtului, de la
reclamant, către o persoană nedeterminată şi care ar fi interesată să facă
opoziție (Tr. Briciu, „Proceduri speciale: procedura privitoare la
înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” în „Conferințele
Noului de Cod de procedură civilă”, București, iunie – septembrie 2012,
http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%
20NCPC.pdf).
S-a remarcat şi că: „Rațiunea instituirii acestei
proceduri speciale constă tocmai în soluționarea cu cea mai mare celeritate a
acestor cauze, fiind binevenită în contextul în care, nu de puţine ori,
persoanele care invocau acest mijloc de dobândire a proprietăţii se găseau în
imposibilitatea constatării şi valorificării drepturilor de proprietate, fie
din cauza unor dispoziţii imperative ale legii legate de stabilirea cadrului
procesual, cu precădere în ceea ce îl privea pe pârât, de natură a conduce la
respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, fie legate de îngreunarea procedurii de citare, atunci când
nu se ştia locuinţa celor împotriva cărora se invoca uzucapiunea, fie de timpul
îndelungat pe care îl presupunea derularea procesului”,
astfel încât „introducerea acestei proceduri răspunde unor necesităţi de
ordin practic resimţite atât de instanţele de judecată, cât şi de justițiabili”,
astfel încât procedura se va aplica atât uzucapiunilor începute în temeiul
Codului Civil din anul 1864, cât şi celor începute sub imperiul noii
reglementări procesuale, urmând a se aplica regulile dreptului material în
raport cu legea civilă sub care au început ( M. Tăbăraş, M. Dinu – „Noi
mijloace juridice de recunoaștere a proprietății: procedura înscrierii în
cartea funciară a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii”,
Curierul Judiciar nr. 10/2012, p. 599, p. 602).
S-a arătat şi că „Reglementarea distinctă a acestei
proceduri civile speciale este pe deplin justificată pentru valorificarea şi
simplificarea demersurilor judiciare ce fructifică dobândirea unui drept real
prin acest mijloc originar. Prezenta soluţie legislativă vine să ofere şi o
procedură viabilă şi simplificată pentru valorificarea procesuală a
uzucapiunii, delimitând în mod clar cadrul procesual aferent” (V. M.
Ciobanu, Tr. C. Bricu, C.C. Dinu, „Drept procesual civil”,
Editura Naţional, Bucureşti, 2013, p. 458).
În același sens, C. C. Dinu, „Proceduri speciale
în noul Cod de procedură civilă”, Editura Universul Juridic, București,
2013, p, 258-259; C. C. Dinu, „Procedura privitoare la înscrierea
drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii în lumina noului Cod de procedură
civilă” în „Culegere de Studii in honorem Corneliu Bîrsan”,
Editura Hamangiu, București, 2013, p. 517 – 518.
[13] Ipoteza vizată de text are în vedere, în principal,
uzucapiunea extratabulară prevăzută de art. 930 alin. (1) lit. a) şi b) şi
uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 931 din Legea nr. 287/2009, privind
Codul civil, dar se aplică în mod identic şi în privința uzucapiunilor
reglementate de art. 27 şi art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938, atunci
când posesia a început sub imperiul acestui act normativ.
[14] În această situaţie, potrivit 535 din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, încheierea pronunţată nu are
autoritate de lucru judecat;
[15] Textul consacră şi delimitează clar ceea ce, în mod
constant, doctrina şi jurisprudenţa anterioare au stabilit în privinţa
obligativităţii şi opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, conţinutul acesteia
şi constatările instanţei cu privire la existenţa sau inexistenţa unui raport
juridic putând fi opuse terţilor propriu-zişi doar atâta timp cât aceştia nu
invocă o probă contrară (I. Leş, „Noul Cod de procedură civilă.
Comentariu pe articole”, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013, comentariu
art. 435, n. 1, n. 6 p. 574-575; I. Deleanu, V. Deleanu „Hotărârea
judecătorească”; Editura Servo Sat, Arad, 1998, p. 108; A. Nicolae, „Relativitatea
şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p. 319 text şi nota 3 subsol, p. 320, n. 107, p.
334-335 text şi nota 5 subsol, p. 335 , n. 118, p. 354-355; M. Fodor, „Drept
procesual civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, nota
subsol 1, p. 472, p. 473; M. Tăbârcă, „Drept procesual civil”,
Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, nr. 754.4, p. 583).
Chiar şi în cazul hotărârilor constitutive, declarative sau translative de
drepturi reale care, fiind supuse publicităţii imobiliare, se vor bucura de o
mai mare opozabilitate s-a arătat: „Caracteristicile dreptului (...) nu se
transpun asupra actului jurisdicţional (...). Actul jurisdicţional rămâne din
punct de vedere al regulilor după care îşi produce efectele acelaşi, fiind
supus principiului relativităţii şi celui al opozabilităţii sub forma faptului
juridic şi a realităţii juridice pe care o produce, indiferent de natura
raporturilor juridice pe care vine să le tranşeze. Ca atare, faptul că o
hotărâre a declarat existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul
reclamantului nu înseamnă că aceasta poate fi opus tuturor de o manieră
incontestabilă; dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de
natura sa, este demonstrat incontestabil doar inter partes” (A. Nicolae, precit.,
n. 120 a, p., 358 text şi nota 1 subsol p. 358).
Tot astfel, s-a arătat că „împrejurarea că într-un proces părţile prezintă
hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care le-a fost consfinţit dreptul de
proprietate asupra imobilului, în contradictoriu însă cu alte persoane, nu
constituie un impediment şi rezolvarea litigiului şi nu presupune o lipsire, în
prealabil, a efectelor puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti.
Hotărârile îşi păstrează acest atribut esenţial, dar numai în relaţiile dintre
părţi – relativitatea efectelor lucrului judecat -, în raporturile faţă de
terţi funcţionând opozabilitatea şi prezumţia de proprietate căreia îi dau
naştere. Drept urmare, pentru tranşarea litigiului, va trebui să se examineze
dreptul preexistent căruia hotărârea i-a dat recunoaştere şi în funcţie de
aceasta să se stabilească preferabilitatea celor două drepturi aflate în
conflict, atunci când se exclud reciproc (când este vorba de drepturi
concurente asupra aceluiaşi bun care nu pot fi exercitate deopotrivă, concomitent)”
(A. Nicolae, „Discuţiii privind situaţiile conflictuale generate de
hotărâri judecătoreşti contradictorii, în privinţa cărora nu există identitate
de părţi (II)”, Dreptul nr. 4/2006, p. 102-133).
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, decizia
nr. 1327 din 7 mai 2014, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 3/2015, www.legalis.ro.
În sistemul Decretului – Lege nr. 115/1938, pentru astfel de situaţii, doctrina
a prezentat suficiente argumente în sensul că orice persoană interesată şi, în
primul rând terţii vătămaţi prin înscrierea efectuată pe baza unei hotărâri
judecătoreşti care nu le este opozabilă să ceară rectificarea înscrierii, fie
pe temeiul art. 34 pct. 1 („înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a
săvârşit nu au fost valabile), fie pe temeiul art. 34 pct. 3 („au încetat
efectele actului faţă de terţi”) din Decretul – Lege nr. 115/1938, iar în
sistemul de publicitate imobiliară reglementat prin Legea nr. 7/1996, pe
temeiul art. 34 pct. 4 („înscrierea din cartea funciară nu mai este în
concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului”), nefiind totuşi exclus
nici art. 34 pct. 3 („au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a
făcut înscrierea”) din aceeaşi lege (în forma republicată în M. of. nr. 201
din 3 martie 2006 – n.ns.), deoarece, în realitate, în aceste cazuri, nu se
atacă în mod direct hotărârea instanţei judecătoreşti, ci înscrierea ocazionată
de aceasta care, prin ipoteză, este nevalabilă, dacă vatămă dreptul celui care
solicită rectificarea, fără ca hotărârea respectivă să-i fie opozabilă cu
putere de lucru judecat (M. Nicolae, „Discuţii privind situaţiile
conflictuale generate de hotărâri judecătoreşti contradictorii, în privinţa
cărora nu există identitate de părţi (III)”, Dreptul nr. 4/2006,
p.102-133).
Soluţiile normative indicate de autorul citat se regăsesc, în prezent, în art.
907 alin. (1), art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 4 din Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil.
[16] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, „Noul Cod de
procedură civilă. Comentarii pe articole”, Vol. II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, comentariu art. 1049, p. 492;
[17] C. C. Dinu, „Proceduri speciale în noul Cod de
procedură civilă”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 14,
15;
[18] C. Drăguşin, „Comentariile Codului civil.
Posesia. Uzucapiunea”; Editura Hamangiu, București, 2012, p. 198-199;
[19] Ex: caracterul alternativ al procedurii cu privire la
cererile de valoare redusă (art. 1027 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată);
[20] Cosmin Radu Mitroi, „Uzucapiunea imobiliară în
Noul Cod de procedură civilă. Aplicabilitatea procedurii speciale uzucapiunilor
începute sub imperiul vechiului Cod Civil”, http://www.juridice.ro/265161/uzucapiunea-imobiliara-in-ncpc-aplicabilitatea-procedurii-speciale-uzucapiunilor-incepute-sub-imperiul-vechiului-cod-civil. html. Autorul
citat consideră că procedura prevăzută de art. 1049 şi următoarele din Noul Cod
de procedură civilă este chiar obligatorie pentru toate cererile referitoare la
uzucapiune formulate şi înregistrate sub imperiul acestui cod, inclusiv
uzucapiunilor începute sub condiţiile de drept material prevăzute de Codul
civil din anul 1864.
[21] Astfel, s-a arătat că, deşi acţiunea în uzucapiune
urmăreşte constatarea unei stări juridice, ea este calificată în jurisprudenţă
drept acţiune în realizare, tocmai datorită faptului că efectul achizitiv al
uzucapiunii nu se produce de drept, ci este necesară consacrarea judecătorească
a existenţei dreptului reclamantului (Curtea Supremă de Justiţie, secţia
civilă, decizia nr. 8905/2005 apud C. Vişoiu, „Procedura uzucapiunii
reglementată de Codul civil din 1864, Decretul –Lege nr. 158/1938 şi noul Cod
Civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, speţa nr. 1, p. 39). În
același sens, decizia nr. 7086 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie – Secția I Civilă, apud C. Drăguşin, op. cit., nota 1
subsol, p. 200: „Acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate
prin efectul prescripției achizitive nu este o simplă acțiune în constatare a
existenței sau inexistenței unui drept, în sensul art. 111 din Codul de
procedură civilă din anul 1865, ci o veritabilă acțiune în realizare, deoarece
hotărârea judecătorească are efect constitutiv de drepturi; principalul efect
al uzucapiunii, chiar dacă este retroactiv, este acela că posesorul devine
titular al dreptului de proprietate sau, după caz, al unui alt drept real
asupra bunului posedat în tot timpul prevăzut de lege”.
[22] V. M. Ciobanu, în „Noul Cod de procedură
civilă. Comentat şi adnotat”, Vol. I, V. M: Ciobanu şi M. Nicolae
(coord), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, cometariu art. 22, p. 57;
M. Tăbârcă, „Drept procesual civil Partea generală”, Vol. I,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 146, 147
[23]
Cu privire
la caracterului acestei hotărârii judecătorești prin care se constată
dobândirea dreptului real imobiliar prin uzucapiune, se cuvin a fi făcute unele
nuanțări, determinate de pozițiile doctrinare divergente sub aspectul
retroactivității efectului achizitiv al uzucapiunii.
Bunăoară, unii autori au apreciat că
încheierea/hotărârea pronunțată atât în procedura prevăzută de art. 130 din
Decretul – Lege nr. 115/1938, cât şi în procedura din art. 1050-1053 din Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată prin care se admite
cererea uzucapantului are efect constitutiv, nu declarativ, soluție dedusă pe
baza efectelor uzucapiunii extratabulare dintr-un sistem de publicitate
imobiliară cu efect constitutiv (C. Vişoiu, op. cit., p. 170-171, n. 38, p.
260-261, p. 304; A. Boar, „Uzucapiunea. Prescripția. Posesia
şi publicitatea drepturilor”, Editura Lumina Lex, București, 1999, p.
256; Tr. Dârjan, „În legătură cu efectele uzucapiunii reglementate de
Decretul – lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor
referitoare la cărțile funciare în raport cu prevederile noului Cod civil”,
Dreptul nr. 3/2010, p. 71-82).
În sistemul de publicitate imobiliară instituit
prin Decretul–lege nr. 115/1938, retroactivitatea efectului achizitiv al
uzucapiunii a fost acceptată majoritar în doctrină doar cu privire la
uzucapiunea tabulară, concepția fiind fundamentată pe teoria „însănătoșirii”
titlului nevalabil înscris în cartea funciară, caz în care, majoritar, s-a
considerat că uzucapantul este proprietar tabular de la data înscrierii
titlului nevalabil care, astfel, prin curgerea timpului, se consolidează
retroactiv (C. Vişoiu, n. 38, p. 260-261; R. Peptea, op. cit.).
Retroactivitatea efectului achizitiv al uzucapiunii
extratabulare reglementată de art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 a fost
amplu disputată susținându-se, fie că efectul achizitiv se produce de la data
începerii posesiei, fie de la data decesului proprietarului tabular, fie de la
data notării cererii de înscriere sau de la data înregistrării cererii de
intabulare, pe temeiul existenței în patrimoniul uzucapantului a unui drept de
proprietate extratabulară (pentru prezentarea opiniilor, Tr. Dârjan, „În
legătură cu efectele uzucapiunii reglementate de Decretul – lege nr. 115/1938
privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare în raport cu
prevederile noului Cod civil”, Dreptul nr. 3/2010, p. 71-82).
În schimb, în sistemul Codului civil din anul 1864, doctrina şi jurisprudența
sunt unanime în a recunoaște hotărârii judecătorești prin care se constată
dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar prin
uzucapiune ca având un caracter mixt, declarativă şi constitutivă de drepturi
în același timp, tocmai în considerarea retroactivității efectului achizitiv al
uzucapiunii din acest sistem (ÎCCJ – Secția I Civilă, decizia nr. 7086 din 12
octombrie 2011, apud C. Drăguşin,. „Comentariile…”, precit, nota
1 subsol, p. 200; A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor
hotărârii judecătorești”, Universul Juridic, București, 2008, n. 40, p.
121, n. 41, p. 182).
În privința uzucapiunii extratabulare guvernată de Noul Cod civil, până la
finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ teritorială în
care se află imobilul posedat şi deschiderea cărții funciare pentru imobilul
respectiv, se recunoaște, pe temeiul art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, o
retroactivitate limitată a efectului achizitiv al uzucapiunii, până la data
formulării cererii sau, după caz, a invocării excepției. Efectul definitiv
constitutiv, fără efecte retroactive se aplică numai după îndeplinirea
condițiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 (în acest
sens, V. Stoica, „Dreptul potestativ de uzucapiune imobiliară
extratabulară” în Revista Română de drept Privat nr. 3/2013, p. 15-17).
[25] C. Vişoiu, op. cit., n. 42, p. 275; V. Stoica, „Uzucapiunea
tabulară şi uzucapiunea extratabulară”, Dreptul nr. 6/2006, nr. 3.B,
[26] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secțiile Unite,
decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, publicată în Monitorul oficial, partea I,
nr. 697 din 14 octombrie 2008 prin care soluția aplicării legii sub imperiul
căreia a început uzucapiunea a fost adoptată chiar în lipsa unei norme
tranzitorii din cuprinsul Legii nr. 7/1996;
[28] C. R. Mitroi, op. cit.; A. Boar, op. cit., p. 254; C.
Vişoiu, op. cit., n. 37, p. 250; V. Stoica, „Uzucapiunea….”,
precit; n.8; D. Dima, „Uzucapiunea. Studiu de doctrină şi jurisprudență”,
Editura Hamangiu, București, 2006, 556, p. 201, n. 559, p. 202; C. Drăguşin, „Comentariile
Codului civil…”, precit. n. 168, p. 185-186; A. Nicolae, „Relativitatea
şi opozabilitatea…”, precit., p. 123; V. Stoica, „Drept civil.
Drepturi reale principale”, Ediția a 2-a, Editura CH Beck, București,
2013, n. 288, p. 384; C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturi reale principale
în reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, București, 2013,
n. 490, p. 399;
[30] În acest sens: „În cazul faptelor juridice complexe
alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale de care legea leagă anumite
efecte juridice, dacă unele dintre aceste fapt s-au săvârșit înainte de
intrarea în vigoare a legii noi, iar altele după această dată – așa numita
dispersiune de fapte, dacă legea nouă se aplică, atunci aceasta va retroactiva,
cel puțin parțial, din moment ce, fără luarea în considerare a actelor sau
faptelor juridice prevăzute de legea nouă, acestea nu s-ar putea produce” (M.
Nicolae, „Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie
civilă (în lumina Nodului Cod civil)”, Editura Universul Juridic,
București, 2013, nota 75 subsol, n. 248b. p. 550)