Cuprins pe
materii: Drept penal. Partea specială.
Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Evaziunea fiscală
Indice
alfabetic: Drept penal
- evaziune fiscală
- executarea de
evidenţe contabile duble
- dreptul de a nu
contribui la propria incriminare
Legea nr. 241/2005,
art. 9 alin. (1) lit. e)
Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art.
6
1. Potrivit art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, constituie
infracţiunea de evaziune fiscală executarea de evidenţe contabile duble,
folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Executarea de evidenţe
contabile duble presupune atât executarea evidenţei contabile oficiale, cât şi
executarea evidenţei contabile paralele. În cazul în care nu există evidenţa
contabilă oficială, ci numai evidenţe contabile paralele, nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art.
9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, ci elementele constitutive ale
infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 241/2005, constând în
omisiunea evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a
operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
2. În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a
nu contribui la propria incriminare nu conferă imunitate pentru infracţiunea de
evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,
săvârşită prin omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor
comerciale efectuate cu privire la bunuri de provenienţă ilicită sau a
veniturilor realizate din comercializarea unor astfel de bunuri. Infracţiunea
de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
241/2005 constituie o infracţiune în sine, independentă de răspunderea penală
pentru actele care au stat la baza realizării veniturilor, iar dreptul de a nu
contribui la propria incriminare nu poate fi interpretat ca reprezentând o
formă generală de imunitate oferită oricăror acţiuni motivate de dorinţa de a
scăpa de răspundere penală.
I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 117 din 15 ianuarie 2014
Prin sentinţa penală nr.
136 din 30 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Suceava, în baza art. 9
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11
alin. 1 lit. c din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,
a fost condamnată inculpata N.C. la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi la
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin.
(1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 10 ani, pentru
săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 9 alin.
(1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1
lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost
condamnată aceeaşi inculpată la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi la pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 10 ani, pentru săvârşirea
infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 23 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,
aceeaşi inculpată a fost condamnată la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru
infracţiunea de spălare a banilor, iar în baza art. 25 C. pen. raportat la art.
290 C. pen., la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 33 lit.
a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit
pedepsele şi s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare
şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin.
(1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 10 ani.
În baza art. 71 C.
pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit.
a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 14, art.
346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a fost obligată inculpata în
solidar cu părţile responsabile civilmente societatea A. şi societatea E. la
plata sumei de 3.772.231 lei către Direcţia Regională pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Iaşi, reprezentând cuantumul drepturilor vamale şi fiscale
datorate.
În baza art. 14, art.
346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a fost obligată inculpata în
solidar cu părţile responsabile civilmente societatea A. şi societatea E. la
plata sumei de 47.009 lei către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu
titlu de impozit pe venitul microîntreprinderilor, precum şi la plata
accesoriilor fiscale aferente acestei sume până la data plăţii efective.
Prin decizia nr. 26 din
26 februarie 2013, Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă
Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -
Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi împotriva sentinţei
penale nr. 136 din 30 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Suceava.
A admis apelurile
declarate de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava şi de
inculpata N.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A desfiinţat, în parte,
sentinţa penală apelată şi în rejudecare:
A înlăturat din sentinţa
penală atacată dispoziţiile de aplicare a art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1)
lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. relativ la inculpată.
În baza art. 9 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1
lit. c din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a
condamnat pe inculpata N.C., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune
fiscală, la o pedeapsă de 3 ani închisoare (în loc de 6 ani închisoare). A
redus durata pentru care pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. a fost
aplicată inculpatei de la 10 ani la 4 ani.
În baza art. 23 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a
condamnat aceeaşi inculpată, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a
banilor, la o pedeapsă de 3 ani închisoare (în loc de 4 ani închisoare).
În baza art. 25 C. pen.
raportat la art. 290 C. pen., a condamnat aceeaşi inculpată, pentru săvârşirea
infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, la o
pedeapsă de 3 luni închisoare (în loc de un an închisoare).
În baza art. 33 lit. a)
şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite
şi a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 4 ani.
În temeiul art. 861
C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante
de 3 ani închisoare, aplicată inculpatei N.C. pe un termen de încercare de 7
ani, stabilit în condiţiile art. 862 alin. (1) C. pen.; a făcut
aplicarea art. 863 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 71
alin. (5) C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii aplicate
inculpatei pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
închisorii.
A înlăturat din
sentinţa atacată dispoziţia de condamnare a inculpatei şi de aplicare a
pedepsei complementare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală
prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 raportat la art.
13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 11 pct.
2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe
inculpata N.C. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în
art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen.
(art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C. pen.
În baza art. 14, art.
346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. vechiul C. civ., a admis în
parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice
- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională pentru Accize
şi Operaţiuni Vamale Iaşi şi, în consecinţă, a obligat inculpata în solidar cu
părţile responsabile civilmente societatea A. şi societatea E. la plata către
partea civilă a sumei de 1.354.228 lei reprezentând cuantumul drepturilor
vamale datorate (în loc de 3.772.231 lei), reprezentând valoare în vamă, taxe
vamale şi comision vamal.
În baza art. 14, art.
346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. vechiul C. civ., a admis
acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice -
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Suceava şi, în consecinţă, a obligat inculpata în solidar cu părţile
responsabile civilmente societatea A. şi societatea E. la plata sumei de
1.476.338 lei (în loc de 47.009 lei), reprezentând accize, TVA şi impozit venit
microîntreprinderi, precum şi la plata accesoriilor fiscale aferente acestei
sume, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data de 15
iulie 2005 şi până la achitarea integrală a debitului.
A menţinut celelalte
dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare deciziei.
Împotriva deciziei nr.
26 din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, au declarat recurs, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul
Teritorial Suceava, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
pentru Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Iaşi şi inculpata N.C.
Ministerului Public a
invocat motivul de recurs prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172
C. proc. pen., considerând, în principal, că instanţa de apel, în mod greşit, a
dispus achitarea inculpatei conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea de evaziune fiscală
prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 raportat la art.
13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen.
Recurenta N.C., prin
avocat, a susţinut motivele de recurs conform art. 3859 alin. (1)
pct. 13 şi pct. 172 C. proc. pen.
Recurenta Direcţia
Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi a arătat că suma de 1.354.228
lei este corect acordată de către instanţa de apel şi reprezintă taxele vamale
şi comisionul vamal aferent cantităţii de 1.243.735 pachete de ţigări,
cantitate stabilită pe baza raportului de expertiză contabilă reţinut ca probă
şi a arătat în motivele scrise de recurs că la suma de 1.354.228 lei se adaugă
accesoriile aferente care se calculează de la data săvârşirii faptei până la
data achitării inclusiv. Faţă de cele ce preced, recurenta a solicitat, în scris,
să fie menţinută suma de 1.354.228 la care părţile responsabile civilmente au
fost obligate către bugetul de stat şi să fie acordate accesoriile aferente
sumei.
Analizând recursurile
declarate împotriva deciziei penale nr. 26 din 26 februarie 2013 a Curţii de
Apel Suceava, instanţa de recurs constată următoarele:
O primă problemă de
drept în prezenta cauză este reprezentată de limitele judecării recursului, în
raport cu faptul că motivele de recurs pentru N.C. nu au fost depuse în
termenul prevăzut de lege.
Conform art. 3856 C.
proc. pen., instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a
declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în
raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces. Instanţa de recurs examinează
cauza în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 C.
proc. pen. Conform art. 38510 C. proc. pen., recursul trebuie să fie
motivat. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau
printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel
puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt
respectate condiţiile referitoare la motivarea recursului în termenul prevăzut
de lege, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit
art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu
(cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 1, 3-6, 13 şi 14 se
iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în
considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea
inculpatului).
În speţă, N.C. a
încălcat termenul de redactare a motivelor de recurs, cu consecinţa faptului că
instanţa va putea examina hotărârea recurată doar cu privire la acele critici
care se încadrează în cazul de casare de la art. 3859 alin. (1) pct.
13 C. proc. pen. (când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală).
În consecinţă, instanţa
va analiza în ceea ce o priveşte pe N.C. doar criticile care se încadrează în art.
3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.
Cazul de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.,
când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită
aplicare a legii:
Cazul de casare a fost
invocat, între alţii, de către Ministerul Public şi partea civilă.
Ministerul Public a
criticat hotărârea din apel în ceea ce priveşte achitarea pentru săvârşirea
infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. e) din
Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din
Legea nr. 87/1994).
În ceea ce priveşte
posibilitatea de a examina soluţia de achitare pronunţată conform art. 10 alin.
(1) lit. d) C. proc. pen. de către curtea de apel, instanţa de recurs constată
următoarele:
Legea nr. 2/2013 a
înlăturat, odată cu abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc.
pen., posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare
a hotărârii pronunţate în apel este strict legată de aplicarea legii, fără ca
instanţa de recurs să poată modifica faptele pe care s-a bazat soluţia
recurată. Opţiunea legiuitorului de a limita posibilitatea instanţei de recurs
de a reevalua faptele are în vedere caracterul diferit al celor două căi de
atac, apelul şi respectiv recursul. Apelul este o cale de atac devolutivă, în
cadrul căreia se administrează probe cu privire la situaţia de fapt. Recursul
este o cale de atac în care se verifică aspecte de drept. O instanţă cum este
cea de recurs, ale cărei competenţe nu includ şi administrarea nemijlocită a
probelor cu privire la fapte, nu poate schimba situaţia de fapt stabilită pe
baza probelor administrate nemijlocit de către instanţa de fond şi cea de apel.
Deşi nu poate schimba faptele reţinute ca urmare a unei cercetări judecătoreşti
constând în administrarea nemijlocită a probelor, instanţa de recurs poate da o
altă semnificaţie juridică faptelor stabilite de către instanţa de apel. În
consecinţă, instanţa de recurs poate examina în cauza de faţă critica încadrată
în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., respectiv
stabilirea consecinţelor juridice ale faptelor şi analiza existenţei
elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală constând în
ţinerea de evidenţe contabile duble, astfel cum se solicită în motivele de
recurs.
Instanţa de recurs
consideră soluţia din apel corectă.
Infracţiunea ce face
obiectul criticilor din recurs constă în organizarea şi conducerea de evidenţe
contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii ale
aparatelor de taxat ori de marcat electrice fiscale sau alte mijloace de
stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile.
Instanţa de apel a
achitat-o pe inculpată motivat prin faptul că inculpata nu a întocmit niciun
fel de acte contabile oficiale, ci a procedat doar la efectuarea de
înregistrări cu privire la operaţiunile comerciale efectuate relativ la ţigări
de provenienţă extracomunitară, în două agende şi care vizau cantitatea
cumpărată, cea vândută şi preţul de înstrăinare.
Ministerul Public arată
că nu este de acord cu această motivare, deoarece caracterul de registru în
sensul Codului comercial atribuit celor două agende a fost stabilit de către o
instanţă civilă, care a calificat înscrisurile ca fiind registre întocmite de
comerciant, conform art. 52 din Codul comercial, iar înregistrările din agende
au fost efectuate cu aceeaşi metodologie ca şi înregistrările contabile.
Inculpata a fost
acuzată pentru:
- săvârşirea unei fapte
comisive: organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea
de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electrice
fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării
veniturilor sau surselor impozabile;
- săvârşirea unei fapte
omisive: omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau
în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a
veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale,
în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia.
Instanţa de recurs
constată că problema de drept o reprezintă situaţia premisă a infracţiunii de
evaziune fiscală constând în organizarea şi conducerea de evidenţe contabile
duble, respectiv dacă situaţia premisă constă în existenţa unei obligaţii de a
ţine evidenţe contabile oficiale sau situaţia premisă constă în existenţa unei
contabilităţi oficiale.
Examinând motivarea
instanţei de apel se constată că soluţia acesteia pleacă de la lipsa oricăror
evidenţe contabile oficiale, în timp ce critica Ministerului Public susţine că
pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să existe o evidenţă contabilă
oficială şi este suficient faptul că s-a probat obligaţia de a ţine evidenţe
contabile şi respectiv contabilitatea paralelă constând în cele două agende apreciate,
conform unei sentinţe civile, ca acte contabile. Ministerul Public nu solicită,
în consecinţă, reţinerea unei alte situaţii de fapt. Ministerul Public
argumentează însă că elementul de fapt pe care se bazează soluţia din apel
(lipsa totală a evidenţelor contabile oficiale) nu are nicio relevanţă asupra
conţinutului infracţiunii de evaziune fiscală constând în ţinerea de
contabilitate dublă.
Infracţiunea faţă de
care s-au formulat motivele de recurs ale Ministerului Public constă, de
lege lata, în executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se
înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor. Pentru existenţa laturii
obiective a acestei infracţiuni este necesar ca făptuitorul să întocmească
evidenţe contabile duble, relativ la activităţi comerciale efectuate.
Ministerul Public
susţine că sunt întrunite condiţiile elementului material al laturii obiective
dacă o persoană are o evidenţă personală a veniturilor sau cheltuielilor sau
plăţilor realizate şi dacă acea persoană a avut obligaţia de a ţine evidenţe
contabile oficiale. Instanţa de apel susţine că nu este suficient să existe
doar obligaţia de a ţine evidenţe contabile, nu este suficient ca evidenţele
oficiale să fi trebuit să fie ţinute, fiind necesar ca evidenţele oficiale să
existe, indiferent de întinderea şi conţinutul lor.
Critica este nefondată.
Instanţa constată o
succesiune de legi în timp de la data săvârşirii faptelor şi până la judecarea
acestora: a) la data săvârşirii faptelor era în vigoare Legea nr. 87/1994, care
incriminează organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble; b) la data
judecării faptelor era în vigoare Legea nr. 241/2005, care incriminează
executarea de evidenţe contabile duble.
Diferenţa dintre cele
două incriminări constă în faptul că legea nouă subliniază necesitatea
existenţei ambelor evidenţe contabile, iar nu doar a obligaţiei de a ţine
contabilitatea. Executarea evidenţelor contabile duble, astfel cum prevede
legea nouă, presupune câte o acţiune separată vizând atât evidenţa oficială (să
se ţină o evidenţă contabilă oficială, indiferent de întinderea acesteia), cât
şi evidenţa paralelă (să existe). Concluzia decurge nu numai din verbum
regens executarea, dar şi din faptul că acţiunea se referă la mai multe
evidenţe. Legiuitorul foloseşte pluralul evidenţe contabile duble, ceea ce
presupune că a avut în vedere faptul că acţiunea ilicită are ca situaţie
premisă executarea unei evidenţe contabile oficiale la care se adaugă
executarea unei a doua evidenţe, cea paralelă. În cazul în care evidenţa oficială
lipseşte, conduita omisivă este incriminată distinct.
Încălcarea obligaţiei
de a ţine evidenţe contabile reprezintă infracţiunea prevăzută în art. 11 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 87/1994, faptă pentru care N.C. a şi fost condamnată.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel stabileşte lipsa totală a
oricărei înregistrări a veniturilor sau cheltuielilor în actele contabile.
Omisiunea totală a înregistrărilor în contabilitate a condus la condamnarea
inculpatei N.C. pentru infracţiunea constând în omisiunea, în tot sau în parte,
a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor
comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de
operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul,
taxa sau contribuţia (faptă pentru care inculpata a fost condamnată). În acord
cu instanţa de apel, în recurs se apreciază că lipsa totală a evidenţelor
contabile realizează doar elementul material al infracţiunii prevăzute în art.
11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994. Omisiunea înregistrărilor în
contabilitate este dovedită conform menţiunilor cuprinse în cele două agende
ridicate de la inculpată, care evidenţiază veniturile reale realizate.
Cazul de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.,
cu privire la împlinirea prescripţiei speciale în ceea ce priveşte infracţiunea
prevăzută în art. 290 C. pen., este fondat, iar instanţa constată împlinit
termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Cazul de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.,
greşita aplicare a legii, invocat, între alţii, de către Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, cu privire la modul de soluţionare a laturii civile.
Recurenta a arătat că
suma de 1.354.228 lei este corect acordată de către instanţa de apel şi
reprezintă taxele vamale şi comisionul vamal aferent cantităţii de 1.243.735
pachete de ţigări, cantitate stabilită pe baza raportului de expertiză
contabilă în timpul cercetării judecătoreşti şi reţinut ca probă, solicitând însă
şi acordarea accesoriilor aferente.
Critica urmează să fie
admisă, având în vedere că acestea au fost solicitate înainte de citirea
actului de sesizare în cursul urmăririi penale, conform adresei din 16 ianuarie
2008.
Cazul de casare
prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., fapta nu este
prevăzută de legea penală:
Inculpata N.C. a
afirmat că fapta sa nu este prevăzută de legea penală, deoarece stabilirea
caracterului penal al faptei de a nu înregistra în contabilitate sumele
provenite din vânzarea unor ţigări ar presupune, atunci când ţigările provin
din contrabandă, încălcarea obligaţie de a nu se incrimina. De asemenea,
recurenta a afirmat că a fost deja sancţionată pentru contravenţii care au
acelaşi conţinut ca şi infracţiunea.
Criticile sunt
nefondate.
Conform art. 11 din
Legea nr. 87/1994, în vigoare la data săvârşirii faptei, constituie infracţiuni
şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi
(…): c) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau
în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a
veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale,
în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia (faptă
pentru care inculpata a fost condamnată); (…) d) organizarea şi conducerea de
evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii
ale aparatelor de taxat ori de marcat electrice fiscale sau alte mijloace de
stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile
(faptă pentru care inculpata fost achitată).
În
ceea ce priveşte aplicarea unor sancţiuni contravenţionale pentru fapte având
acelaşi conţinut ca şi infracţiunea pentru care a fost condamnată, instanţa
reţine că în cauză au fost aplicate două sancţiuni contravenţionale recurentei
N.C.:
- proces-verbal din 10
august 2005 pentru contravenţia prevăzută în art. 190 alin. (1) lit. d) din O.
G. nr. 92/2003 - d) deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau
comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării,
potrivit din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu
marcaje false;
- proces-verbal din 11
august 2005, pentru contravenţia prevăzută în art. 1 lit. a) şi e) din Legea
nr. 12/1990, conform căreia constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag
răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au
săvârşit, următoarele fapte: a) efectuarea de acte sau fapte de comerţ de
natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea
condiţiilor stabilite prin lege; (…) e) efectuarea de acte sau fapte de comerţ
cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii.
Având în vedere
diferenţa dintre infracţiune (omisiunea înregistrării în contabilitate) şi
contravenţii, instanţa respinge critica drept nefondată.
Inculpata mai afirmă că
obligaţia impusă de stat cu privire la evidenţierea, în acte contabile sau în
alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor
realizate reprezintă o încălcare a dreptului său de a nu se autoincrimina,
deoarece evidenţierea în actele contabile a ţigărilor comercializate prin
firmele sale ar fi fost echivalentă cu declararea sursei ilicite a bunurilor
respective. Ca urmare, susţine recurenta, nu exista o obligaţie legală de
declarare a veniturilor din vânzarea bunurilor ilicite, astfel că fapta sa nu
este prevăzută de legea penală.
Instanţa de recurs
constată că susţinerile recurentei sunt nefondate. Argumentele logice folosite
de inculpată ar conduce la concluzia că în cazul neînregistrării în
contabilitate a unor bunuri de provenienţă licită care au făcut obiectul unor
acte de comerţ constante există infracţiunea de evaziune fiscală, iar în cazul
în care omisiunea înregistrării în contabilitate vizează bunuri de provenienţă
ilicită care au făcut obiectul unor acte de comerţ constante infracţiunea nu
există.
Instanţa de recurs nu
poate primi apărările inculpatei, deoarece, în lipsa obligaţiei de a declara
veniturile, acestea nu ar putea fi colectate în mod corect la bugetul de stat,
iar instituţiile care depind de aceste sume nu ar putea funcţiona. Omisiunea de
a face înregistrările în contabilitate nu reprezintă un caz de autoincriminare
cu privire la o infracţiune, ci reprezintă infracţiunea însăşi. Nerespectarea
obligaţiei de declarare cu sinceritate, în mod real, a veniturilor este o
infracţiune în sine, independentă de răspunderea penală pentru actele care au
stat la baza obţinerii veniturilor. Interdicţia autoincriminării nu poate fi
interpretată ca o imunitate generală, a tuturor conduitelor motivate de dorinţa
de a scăpa de investigaţia autorităţii competente.
Există două tipuri de
cauze în care în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a
constatat încălcarea dreptului la tăcere şi a dreptului de nu a contribui la
propria incriminare, respectiv în cauzele în care s-au obţinut informaţii prin
constrângere în cadrul unei proceduri penale în curs şi care vizează persoana
supusă presiunilor pentru a furniza informaţii şi în cauzele în care
informaţiile astfel obţinute au fost utilizate într-o procedură penală
subsecventă care vizează persoana supusă presiunilor pentru a furniza
informaţii. (Weh c. Austriei § 41-44).
În speţă, inculpata,
audiată în cursul urmăririi penale la 1 martie 2004, a declarat că nu cunoaşte
nimic despre fapte, audiată la data de 15 iulie 2005, a arătat că se prevalează
de dreptul de a nu face declaraţii, reiterând acest drept şi la 18 iulie 2005.
La prezentarea materialului de urmărire penală, în prezenţa avocatului ales,
persoana acuzată a arătat că a luat cunoştinţă de întreg materialul de urmărire
penală şi nu are plângeri de formulat cu privire la modul de administrare a
probelor în cursul urmăririi, precum şi că nu are de formulat cereri
suplimentare şi nici nu doreşte să facă vreo declaraţie. În consecinţă, nu au
fost obţinute informaţii prin constrângere de la recurentă.
În ceea ce priveşte
faptul că obligaţia de a ţine evidenţe contabile încalcă dreptul de a nu se
autoincrimina, pentru a determina dacă s-a încălcat dreptul recurentei de a
păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina, instanţa de recurs a analizat
modalitatea în care s-au obţinut sau s-a încercat să se obţină informaţii din
partea recurentei cu privire la faptele pentru care este acuzată şi a constatat
că informaţiile au fost obţinute în urma unor inspecţii fiscale: inspecţia
fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Suceava şi Nota de
constatare a Gărzii Financiare Suceava au comunicat că în perioada 2003-2004
societatea A. nu a desfăşurat activitate economică, iar societatea E. nu a
obţinut venituri. Concluzia se întemeiază şi pe declaraţiile privind
obligaţiile de plată la bugetul consolidat cu sume „0” la capitolul deconturi
privind taxa pe valoarea adăugată. Deşi societatea A. nu a avut un venit licit,
a achitat 1.060 euro lunar chirie către societatea K., 6.448 lei chirie pentru
patru chioşcuri deţinute în bazarul Suceava, a achiziţionat un autoturism M.
pentru care a plătit 14.964 euro şi taxe în valoare de 5.247 lei. Referitor la
societatea E., instanţa constată că probele au constat, în principal, în cele
70.000 pachete de ţigări găsite în depozitul folosit de societate, în cele 181
deplasări făcute în Ucraina, în perioada 1 ianuarie 2004 - 2007, conform
datelor comunicate de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava
şi în cele două agende aparţinând inculpatei în care erau trecute operaţiunile
comerciale referitoare la ţigări.
Pentru a decide dacă o
procedură aduce atingere chiar substanţei dreptului de a nu contribui la
propria incriminare se au în vedere în special următoarele elemente: natura şi
gradul de presiune utilizate pentru a obţine elementele de probă, interesul
public în identificarea şi sancţionarea autorului, existenţa unor garanţii
procedurale adecvate şi utilizarea probelor astfel obţinute (Jalloh c.
Germaniei § 101 şi 117).
Instanţa constată că
inculpata nu a refuzat să comunice informaţii şi nu a fost condamnată pentru
refuzul de a comunica informaţii. Inculpata a fost condamnată pentru că în
desfăşurarea activităţii firmei sale prin chioşcurile închiriate de societatea
A. în bazarul Suceava şi prin societatea E. a comercializat ţigări atât en
gros, cât şi en detail fără a evidenţia în actele contabile
operaţiunile realizate. Practic, inculpata a făcut declaraţii fiscale în sensul
că nu a înregistrat venituri, dar a făcut cheltuieli din venituri pe care nu le
declarase. Inculpata a ţinut evidenţa veniturilor nedeclarate statului doar
pentru sine, nu şi în actele contabile pe care avea obligaţia să le ţină şi să
le prezinte autorităţilor.
Orice persoană care a
decis să desfăşoare o activitate de comerţ a cunoscut că în calitate de
comerciant va fi obligată să respecte anumite reglementări impuse de autorităţi
ca urmare a recunoaşterii şi limitării, pe cât posibil, a riscului rezultat din
eludarea taxelor datorate. Prin urmare, toţi cei care aleg să desfăşoare acte
de comerţ, să folosească spaţiile comerciale organizate ca atare în pieţe,
acceptă şi responsabilităţile şi obligaţiile stabilite de autorităţi, iar în
speţă, una dintre obligaţii impuse de dreptul intern este aceea de a ţine
actele contabile relevante pentru identificarea circuitului bunurilor şi a
respectării taxelor datorate către stat.
În cauză există obligaţia
de a consemna veniturile în cadrul activităţii comerciale. Această din urmă
obligaţie, de a face înregistrări în contabilitate, este anterioară
infracţiunii şi coincide cu momentul la care inculpata a ales să desfăşoare o
activitate comercială.
Precedentul judiciar al
Curţii Europene a Drepturilor Omului cel mai apropiat de speţă este decizia Allen
c. Regatului Unit (Culegerea de hotărâri şi decizii a Curţii din 2002, vol.
VIII) cu privire la obligaţia de a declara veniturile în scopul impozitării
lor. O atare obligaţie nu echivalează cu o autoincriminare. Din perspectiva
dreptului de a nu contribui la propria incriminare, reprezintă o obligaţie
similară cu cea pe care o au comercianţii de a înregistra în contabilitate
orice operaţiune comercială şi orice venit încasat. Curtea explică soluţia, în
primul rând, prin faptul că nu este de conceput un sistem de impozitare fără o
asemenea obligaţie legală de declarare a veniturilor de către orice persoană,
cu atât mai mult în cazul comercianţilor.
Încălcarea obligaţiei
de a declara în mod real veniturile este o infracţiune în sine, independentă de
răspunderea penală pentru actele care au stat la baza obţinerii veniturilor. În
plus şi în mod determinant, deşi persoana interesată poate să comită un fals în
declaraţia de venit tocmai pentru a se sustrage de la răspunderea penală în
legătură cu obţinerea respectivelor venituri, dreptul de a nu contribui la
propria incriminare nu poate fi atât de larg interpretat ca reprezentând o
formă generală de imunitate oferită oricăror acţiuni motivate de dorinţa de a
scăpa de răspundere penală (O'Halloran and Francis v. The United Kingdom,
Allen v. The United Kingdom).
Acela care desfăşoară o
activitate comercială acceptă existenţa reglementărilor legale referitoare la
comerţ şi taxe şi se angajează să le respecte pentru a trăi în societate. Or,
aceste reglementări presupun în mod evident responsabilităţi, cum ar fi acelea
legate de ţinerea registrelor contabile şi plata taxelor.
În privinţa garanţiilor
procedurale, instanţa de recurs remarcă faptul că nu se poate spune că acuzarea
nu ar mai fi fost obligată să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă
săvârşirea faptei, iar apărarea avea dreptul să administreze probe. Lipsa
înregistrărilor contabile era doar unul dintre elementele care ar fi trebuit
probate şi care a şi fost probat, dar au mai fost necesare şi comparări ale
mărfurilor care erau efectiv vândute şi a celor trecute în contabilitate, ale
sumelor de bani declarate ca venit al firmelor şi sumelor efectiv cheltuite de
inculpată prin cele două firme.
Probele au demonstrat,
de asemenea, că inculpata a cheltuit atât în nume propriu, cât şi al celor două
societăţi comerciale suma de 202.796,74 lei, bani rezultaţi din săvârşirea
infracţiunii de evaziune fiscală:
- a creditat societatea
A., a achitat chiriile spaţiilor închiriate de către ambele societăţi, a
achiziţionat două autoturisme (ca persoană fizică şi pentru societatea A.) şi a
achiziţionat în nume propriu imobile terenuri pe care ulterior le-a vândut
societăţii A.;
- în perioada 2003 -
2005 cele două societăţi nu au desfăşurat activitate economică şi nu au
înregistrat venituri în evidenţele contabile, nu au înregistrat profit şi
inculpata nu a încasat dividende;
- N.C. nu avea şi nu
are calitatea de asociat/administrator la vreo altă societate şi nu justifică
obţinerea în mod licit de venituri din alte activităţi, însă a realizat
transferuri de valori (creditarea societăţii A. cu sume de bani obţinute în
urma procedurilor evazioniste) şi de bunuri (cumpărarea-vânzarea de mobile şi
imobile) în nume personal şi în numele societăţilor comerciale administrate, în
scopul disimulării originii ilicite a acestora;
- o altă modalitate de
plasare a banilor proveniţi din activităţi infracţionale a fost aceea de
transfer direct a acestora în conturile unor furnizori de servicii sub forma
plăţii chiriilor, astfel încât societăţile reprezentate de inculpată îşi
achitau debitele faţă de creditori, dar operaţiunile nu erau evidenţiate în
contabilitatea societăţii A. sau societăţii E., tocmai pentru a nu mai fi
necesară justificarea provenienţei sumelor folosite în aceste scopuri;
- N.C. a achiziţionat
din banii cu care a creditat societatea, în numele acesteia, o autoutilitară M.
şi două suprafeţe de teren, a achitat o parte din chiria către societatea K.,
iar din retrageri, precum şi din sumele provenite din comercializare ilicită a
ţigărilor a cumpărat un autoturism V. şi două suprafeţe de teren, pe care
ulterior le-a vândut către societatea A.;
- deşi N.C. nu poate
justifica realizarea de venituri licite, a cheltuit atât în nume propriu, cât
şi al celor două societăţi comerciale la care a avut calitatea de
asociat/administrator, societatea A. şi societatea E., suma de 202.796,74 lei,
bani rezultaţi din activitatea infracţională ce îmbracă forma infracţiunii de
evaziune fiscală.
Instanţa constată că
argumentul decurgând din omisiunea acuzării inculpatei pentru complicitate la
contrabandă nu afectează soluţia de condamnare pentru evaziune fiscală.
Jurisprudenţa a ajuns la concluzia că elementele infracţiunii de evaziune
fiscală sunt incluse în conţinutul infracţiunii de contrabandă, dar
consideraţiile pe care sunt fundamentate aceste soluţii nu produc consecinţe în
cauză, în care inculpata nu este acuzată de săvârşirea infracţiunii de
contrabandă.
În consecinţă, nu orice
obligaţie de a comunica informaţii (de exemplu, de a face o declaraţie de
venituri sau a ţine evidenţa contabilă) este echivalentă cu o autoincriminare.
Faţă de cele ce preced,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de partea
civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru Autoritatea Naţională a
Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi şi
inculpata N.C. împotriva deciziei nr. 26 din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel
Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia
penală recurată şi, rejudecând:
A descontopit pedeapsa
rezultantă aplicată inculpatei N.C. în pedepsele componente, pe care le-a repus
în individualitatea lor.
În baza art. 11 pct. 2
lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. raportat la art.
122 alin. (1) lit. d) C. pen., a încetat procesul penal pentru infracţiunea
prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen., reţinută în sarcina
inculpatei N.C., constatând intervenită prescripţia răspunderii penale.
Potrivit art. 33 lit.
a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit
pedepsele de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune
fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat
la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen. şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C.
pen. şi de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor
prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen. şi a aplicat inculpatei N.C. pedeapsa cea mai grea,
de 3 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
A menţinut
individualizarea executării pedepsei prin suspendarea sub supraveghere pe un
termen de încercare de 7 ani şi măsurile de supraveghere impuse inculpatei N.C.
prin decizia penală nr. 26 din 26 februarie 2013.
În baza art. 14, art.
346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. vechiul C. civ., a admis, în
parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă şi, în consecinţă, a obligat
inculpata N.C. în solidar cu părţile responsabile civilmente societatea A. şi
societatea E. la plata către partea civilă a sumei de 1.354.228 lei,
reprezentând cuantumul drepturilor vamale datorate, valoare în vamă, taxe
vamale şi comision vamal, precum şi a penalităţilor aferente.
A menţinut celelalte
dispoziţii ale deciziei penale recurate şi a respins, ca nefondat, între
altele, recursul declarat de Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava
împotriva aceleiaşi decizii.
