DECIZIA
Nr.115 din
6 martie 2014 referitoare
la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.200 alin.(2) și (3) din
Codul de procedură civilă
Publicată
în Monitorul Oficial nr.289 din 18.04.2014
Augustin Zegrean
|
— președinte
|
Valer Dorneanu
|
— judecător
|
Toni Greblă
|
— judecător
|
Petre Lăzăroiu
|
— judecător
|
Mircea Ștefan Minea
|
— judecător
|
Daniel Marius Morar
|
— judecător
|
Mona-Maria Pivniceru
|
— judecător
|
Puskás Valentin Zoltán
|
— judecător
|
Ingrid Alina Tudora
|
— magistrat-asistent
|
Cu
participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
Pe
rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor
art.200 alin.(2)—(7) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de
Societatea Comercială „Giltex” — S.R.L. din Târgu Neamț în Dosarul
nr.2.176/333/2013/a1 al Judecătoriei Vaslui. Excepția formează obiectul
Dosarului Curții Constituționale nr.535D/2013.
La
apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare
este legal îndeplinită.
Cauza
fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul
reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca
neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că
procedura legală criticată are rolul de a remedia lipsurile cererii de chemare
în judecată, de a disciplina părțile, precum și de a asigura celeritatea
procesului.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin
Încheierea din 29 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.176/333/2013/a1, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea
Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.200
alin.(2)—(7) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de
Societatea Comercială „Giltex” — S.R.L. din Târgu Neamț într-o cauză având ca
obiect soluționarea cererii de reexaminare formulată împotriva încheierii prin
care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată.
În motivarea excepției de
neconstituționalitate
autoarea acesteia susține că prevederile legale criticate sunt
neconstituționale, întrucât încalcă principiul preeminenței dreptului și
dreptul la un proces echitabil, care impun o protecție concretă și efectivă a
drepturilor celui care se adresează justiției, astfel încât aceste drepturi să
nu fie afectate în substanța lor. Arată că, deși dreptul de acces la o instanță
comportă și unele limitări, totuși acestea nu trebuie să afecteze însăși esența
dreptului protejat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și de Constituție, prin art. 21, printr-o abordare
prea formalistă și printr-o interpretare nerezonabilă a unor condiții de formă
a cererii de chemare în judecată sub sancțiunea anulării acesteia. Aplicarea
unei asemenea sancțiuni este excesivă și disproporționată față de
neregularitățile lipsite de însemnătate și care nu ar trebui să afecteze
dreptul reclamantului în chiar substanța sa, mai ales în condițiile în care
exercițiul acestui drept este supus unui termen de prescripție redus. De
altfel, orice condiționare formală nu trebuie să aducă atingere substanței
dreptului, fiecare persoană având dreptul la o examinare efectivă și concretă a
cauzei sale, fără a i se aduce atingere exercițiului dreptului de acces la
instanță prin instituirea unor sancțiuni extreme pentru neregularități minore,
lipsite de orice importanță în examinarea fondului cauzei și care ar putea fi
remediate pe tot parcursul procesului, fără a aduce atingere principiului celerității
procedurii judiciare.
În
opinia autoarei excepției de neconstituționalitate trebuie reținut și faptul că
prin Decizia nr.176 din 24 martie 2005 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3021 alin.1 lit.a) din
Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituțională a constatat că
dispozițiile acestui text „prin care se sancționează cu nulitate absolută
omisiunea de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs: «numele, domiciliul
sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul
lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau
de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau,
după caz, codul fiscal și contul bancar» [...] apar ca un formalism
inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării
căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție”. Apreciază
că această decizie își păstrează actualitatea și trebuie extinsă și la cererea
de chemare în judecată, cel puțin în ce privește „codul unic de înregistrare
ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar”
sau „arătarea dovezilor” și depunerea înscrisurilor certificate conform
originalului, „numărul de exemplare” ale cererii. De altfel, o dispoziție a
legii constatată ca fiind neconstituțională tot neconstituțională rămâne și
dacă este reluată în conținutul altei legi.
În
ce privește inegalitatea de tratament a părților, aceasta rezultă din
dispozițiile procedurale privind cererile incidentale (art.205 din Codul de
procedură civilă — întâmpinarea; art.209 — cererea reconvențională; art.62 și
63 — intervenția principală și accesorie; art.68 — intervenția forțată; art.73
— chemarea în garanție ș.a.m.d.) care nu prevăd sancțiunea anulării acestora
pentru lipsuri privind cuprinsul cererii, așa cum prevăd prevederile art.200
din Codul de procedură civilă.
Judecătoria Vaslui consideră că
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.200 din Codul de procedură
civilă este neîntemeiată. În acest sens, arată că instituirea în sarcina
reclamantului a obligației de a sesiza instanța de judecată în cadrul
procesului civil, cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de
dispozițiile legii procesuale, sub sancțiunea anulării cererii, sancțiune cu
privire la care reclamantul este în prealabil încunoștiințat, nu poate fi
apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului de acces la instanță,
dimpotrivă. Mai mult, dreptul părții de a formula cerere de reexaminare
împotriva hotărârii instanței de anulare a cererii introductive asigură o
garanție procedurală suplimentară, în acord cu prevederile art.6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit
prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a
fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului
și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra
excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernul și Avocatul
Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de
neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului,
prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și
Legea nr.47/1992, reține următoarele:
Curtea
Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit
dispozițiilor art.146 lit.d) din Constituție, ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3,
10 și 29 din Legea nr.47/1992, să soluționeze excepția de
neconstituționalitate.
Obiectul
excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut prin dispozitivul
încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art.200 alin.(2)—(7) din
Codul de procedură civilă. În realitate, analizând excepția de
neconstituționalitate formulată, Curtea observă că autoarea excepției critică
numai ipoteza normativă a art.200 alin.(2) și (3) din Codul de procedură
civilă, astfel încât, în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea urmează a se
pronunța numai asupra acestor texte de lege.
În
opinia autoarei excepției de neconstituționalitate prevederile de lege
criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art.16 privind egalitatea
în drepturi și art.21 privind accesul liber la justiție.
Examinând
excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art.200 din
Codul de procedură civilă au mai făcut obiect al controlului de
constituționalitate, în acest sens fiind Decizia nr.479 din 21 noiembrie 2013,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 23 ianuarie
2014, și Decizia nr.31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.112 din 14 februarie 2014.
Prin
aceste decizii, Curtea a constatat, în esență, că procedura prevăzută de
prevederile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept
scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la
momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta
să cuprindă toate elementele prevăzute de art.194 din Codul de procedură
civilă. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența
dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită
de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art.200 alin.(4)
din Codul de procedură civilă.
De
asemenea, Curtea a reținut că prin aceste prevederi legale legiuitorul a dorit
disciplinarea părților dintr-un proces și, în acest fel, respectarea
principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil.
Distinct
de cele reținute în jurisprudența menționată, în prezenta cauză Curtea reține
că prevederile art.200 din Codul de procedură civilă dispun în legătură cu necesitatea
verificării cererii de chemare în judecată, de către completul căruia i s-a
repartizat aleatoriu cauza, precum și asupra obligativității regularizării
acesteia, în cazul în care nu îndeplinește anumite cerințe prevăzute în
art.194—197 din Codul de procedură civilă, referitoare la cuprinsul cererii de
chemare în judecată, numărul de exemplare, timbrarea cererii sau la cazurile de
nulitate a acesteia.
În
acest context, Curtea constată că prevederile art.194—197 din Codul de
procedură civilă instituie condiții de formă ale cererii de chemare în
judecată, reglementând cuprinsul acesteia (art.194), numărul de exemplare
(art.195), elementele esențiale pe care trebuie să le conțină, sub sancțiunea
nulității (art.196), precum și cerința timbrării acesteia (art.197).
Astfel,
prevederile art.200 din Codul de procedură civilă dispun verificarea cererii
introductive de instanță de către completul învestit aleatoriu cu soluționarea
cauzei. Constatând neconformitatea acesteia în raport cu cerințele instituite prin
art. 194—197 din Codul de procedură civilă, instanța de judecată comunică
lipsurile reclamantului în scris, punându-i totodată în vedere necesitatea
regularizării cererii, în termen de cel mult 10 zile de la primirea
comunicării. Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu
sunt îndeplinite în termenul prevăzut de alineatul (2) cuprins în art.200 din
același cod, instanța are posibilitatea să anuleze cererea de chemare în
judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, potrivit alin. (3) al
aceluiași articol.
În
acest context, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale constante, în
acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, instituirea
unor condiții procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanței
nu echivalează cu încălcarea art.21 din Constituție, referitor la accesul liber
la justiție. S-a reținut, astfel, că stabilirea unor condiționări pentru
introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului de
acces liber la justiție. Mai mult, în jurisprudența precitată, Curtea a statuat
că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin
care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de
a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor
judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art.126 alin.(2) din
Constituție.
De
asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind
Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în cauza
Lungoci împotriva României,
paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr.588 din
7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa,
o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp
cât nu este atinsă însăși substanța dreptului.
În
acest sens, Curtea Constituțională apreciază că instituirea unor condiții
formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o negare a efectivității
dreptului de acces la justiție, ci aceasta constituie o expresie a
obligativității exercitării drepturilor și libertăților cu bună-credință, în
limitele instituite de lege. Nerespectarea condițiilor prescrise pentru
conformitatea cererii introductive de instanță nu atrage în mod necondiționat anularea
actului procedural, existând posibilitatea modificării sau completării acestuia
în termenul stabilit de instanță.
Astfel,
prevederile art.200 alin.(2) teza întâi din Codul de procedură civilă,
dispunând asupra necesității comunicării în scris, către reclamant, a
lipsurilor constatate în legătură cu cererea de chemare în judecată, cu
mențiunea regularizării acestora în termenul stabilit, reprezintă o
concretizare a principiului rolului activ al judecătorului, tocmai în vederea
în asigurării accesului efectiv la justiție al titularului cererii. Mai mult,
în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii de anulare, împotriva
acesteia se poate face cerere de reexaminare, solicitând motivat revenirea
supra măsurii anulării. Cererea de reexaminare se soluționează de către un alt
complet al instanței respective, prin încheiere definitivă, în camera de
consiliu, cu citarea reclamantului. Potrivit art.200 alin.(6) din același act
normativ, acest complet poate reveni asupra încheierii de anulare dacă măsura a
fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularitățile au fost înlăturate în
termenul acordat, caz în care cauza va fi retrimisă completului inițial
învestit.
În
acest context, Curtea apreciază că atât reglementarea cererii de reexaminare,
sub forma unei căi de atac împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare
în judecată, precum și faptul că aceasta se soluționează de un complet diferit
de cel care a dispus măsura anulării, cu citarea reclamantului, reprezintă
garanții procesuale, care au drept scop evitarea anulării actului de procedură,
în măsura în care a fost legal întocmit. De asemenea, Curtea reține că
procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată și prin
prisma finalității legitime urmărite de către legiuitor, și anume fixarea
corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de
judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea
dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoștință de cauză cu
privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele solicitate, precum și
la asigurarea celerității procesului, permițând astfel o bună desfășurare a
judecății într-un termen rezonabil, optim și previzibil, în sensul art.21
alin.(3) din Constituție și art.6 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
În
ceea ce privește invocarea dispozițiilor art.16 din Constituție, referitor la
egalitatea în fața legii, Curtea constată că prevederile legale criticate se
aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, neputându-se
reține încălcarea dispozițiilor constituționale menționate.
De
asemenea, referitor la invocarea, de către autoarea excepției de
neconstituționalitate, a Deciziei Curții Constituționale nr.176 din 24 martie
2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.356 din 27
aprilie 2005, Curtea constată că aceasta nu își găsește aplicabilitatea în
cauza de față, ea referindu-se la cererea de recurs. Prin decizia precizată,
Curtea a constatat că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de
lege criticat, și anume domiciliul sau reședința părților, ori, pentru
persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul
bancar, precum și — dacă recurentul locuiește în străinătate — domiciliul ales
în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se
regăseau în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat hotărârea care
făcea obiectul căii de atac, că nu erau indispensabile pentru identificarea
acestei hotărâri și că nici nu erau menționate în dispozitivul hotărârii
atacate. Or, în ipoteza cererii introductive, Curtea constată că aceste elemente
trebuie să fie prezente.
Pentru
motivele expuse, în temeiul art.146 lit.d) și al art.147 alin.(4) din
Constituție, precum și al art.1—3, al art.11 alin. (1) lit.A.d) și al art.29
din Legea nr.47/1992,
CURTEA
CONSTITUȚIONALĂ
În
numele legii
DECIDE:
Respinge,
ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea
Comercială „Giltex” — S.R.L. din Târgu Neamț în Dosarul nr.2.176/333/2013/a1 al
Judecătoriei Vaslui și constată că prevederile art.200 alin.(2) și (3) din
Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile
formulate.
Definitivă
și general obligatorie.
Decizia
se comunică Judecătoriei Vaslui și se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Pronunțată
în ședința din data de 6 martie 2014.
