Încetarea procesului penal ca
urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Acțiune în despăgubiri
formulată în fața instanței civile. Termen de prescripție.
Decretul nr. 167/1958, art. 1, art.3
C.pr.pen. art. 19, art.20
Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6
Nu sunt
întrunite cerinţele
legale pentru a interveni prescripţia dreptului material la acţiunea în despăgubiri pentru prejudicii cauzate
prin săvârșirea unei fapte ilicite, din perspectiva celei de a doua teze a art.
8 din Decretul nr. 167/1958, în situația în care s-a constatat
împlinirea termenul de prescripţie a răspunderii penale şi s-a dispus încetarea procesului penal, astfel că ancheta
penală nu s-a finalizat cu identificarea
persoanelor vinovate de săvârşirea faptei.
Potrivit dispoziţiilor legii
procesual penale, părţile vătămate se
puteau constitui părţi civile până la citirea actului de sesizare, în faţa instanţei
de judecată, însă cum latura civilă
nu a mai putut fi examinată ca urmare a încetării procesului penal înainte de
trimiterea în judecată a persoanei vinovate, deoarece intervenise prescripţia răspunderii penale, respingerea ca prescrisă a acţiunii civile
în pretenţii formulată ulterior pe cale separată,
poate fi calificată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanță în
sensul articolului 6 par. 1 din Convenţia Europeană.
Secția I civilă, decizia
nr. 293 din 30 ianuarie 2014
Prin cererea
înregistrată la data de 03.07.2012 pe rolul Tribunalului Sibiu,
reclamanţii C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S., N.M. au cerut, în contradictoriu cu intimaţii M.Ap.N., Statul
Român prin M.F.P. şi D.A., despăgubiri pentru daunele
morale aduse prin privarea de libertate şi afectarea sănătăţii.
Intimaţii au
invocat excepţiile netimbrării acţiunii, a inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii
procesual pasive a M.F.P şi a prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 141/2013,
prima instanţă a respins excepţiile
netimbrării cererii, inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale
pasive a M.F.P., a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a
respins acţiunea reclamanţilor.
Instanţa de
fond a reţinut că excepţia netimbrării este nefondată, raportat la prevederile
art. 15 lit. g) din Legea
nr. 146/1997.
Referitor la
excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că este de asemenea, neîntemeiată deoarece
reclamanţii urmăresc să valorifice un drept pretins a fi fost încălcat şi un
interes, pretins a fi legitim.
În ce priveşte excepţia legitimării
procesuale a M.F.P., prima instanţă a
reţinut că Ministerul Finanţelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi
şi obligaţii, în fata organelor de justiţie.
Instanţa a constatat că izvorul
pretenţiilor reclamanţilor îl constituie cercetările penale ce au avut
finalitate prejudiciabilă pentru aceştia. În acţiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale,
persoana îndreptăţită poate chema în
judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Examinând
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul a considerat-o fondată,
reţinând că situaţia care a determinat producerea prejudiciului moral şi fizic al
reclamanţilor a culminat cu perioada de după
21.12.1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor
responsabile de acesta. Data de referinţă invocată în susţinerea excepţiei este 02.09.1998, trimiterea în judecată a
intimatului, persoană fizică, dată
de la care nu se mai putea invoca necunoaşterea persoanei vinovate. De la această dată reclamanţii au rămas în
pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripţie.
Prin Decretul
nr. 31/1954, prin art. 54 - 56 (abrogat la 1.10.2011), dispoziţii
preluate şi de Noul Cod civil în art. 2500 - 2544, se dispune că repararea nepatrimonială a unei
daune morale este imprescriptibilă extinctiv
şi este prescriptibilă în termenul general de prescripţie acţiunea în
repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind o acţiune prin care
se valorifică un drept de creanţă, o acţiune patrimonială şi personală şi care
este prescriptibilă extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de art. 2515 NCC).
În termenii art. 54 din actul
normativ arătat (art. 2502 pct. 1 CCN),
persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie,
în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice,
artistice ori literare, de inventator sau în
orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii
faptei care aduce atingere drepturilor
mai sus arătate şi va putea cere ca instanţa judecătorească să oblige pe
autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă,
hotărârea pronunţată ori să îndeplinească
alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
În termenii
art. 56 din acelaşi act normativ, drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după
moarte, în măsura stabilită de lege sau de
regulile de convieţuire ...., semnificând imprescriptibil.
Concluzionând,
instanţa de fond a reţinut că acţiunea de față este personală şi patrimonială, fiind
supusă prescripţiei de 3 ani, termen care a fost cu mult depăşit, raportat la
data de 2.09.1998.
Prin decizia civilă nr. 32 din 4
aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia,
Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva
sentinţei pronunţată de Tribunalul Sibiu. A
anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea
fondului cauzei.
Analizând
legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea a
constatat următoarele:
Acţiunea în
răspundere delictuală promovată de reclamanţi este una patrimonială, astfel că potrivit
art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil
în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acţiune prescriptibilă
în termen de 3 ani.
Termenul de
prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din acelaşi decret, de la
data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde
de ea.
În cauză, având
în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, s-a constatat că paguba a
fost cunoscută de reclamanţi de la data producerii faptei.
În schimb, în ce priveşte cea de-a
doua cerinţă impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor,
Curtea a reţinut că această condiţie nu este realizată în cauză pentru a începe
să curgă termenul de prescripţie.
Astfel, s-a
reținut că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanţii au
susţinut că s-au săvârşit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se
fac vinovate de aceste fapte. În
cursul anchetei penale, prin rezoluţia din 01.03.2010 dată în dosar nr.
2xx/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10.05.2011 a Tribunalului
Militar Teritorial Bucureşti, definitivă, s-a constatat că s-a împlinit
termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de
libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea acestei fapte.
Faţă de cele ce preced, Curtea a
constatat că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a interveni prescripţia
dreptului material la acţiune, astfel că în
mod greşit prima instanţă a admis această excepţie.
Ca urmare, în
temeiul art. 297 C.pr.civ., Curtea a admis apelul reclamanţilor şi, având în vedere că
prima instanţă s-a pronunţat pe excepţie, iar apelanţii reclamanţi au solicitat
trimiterea cauzei spre rejudecare, a anulat hotărârea primei instanţe şi a trimis
cauza spre rejudecare, pentru ca Tribunalul
să analizeze fondul cererii reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs M.Ap.N.
Prin motivele
de recurs s-a invocat incidenţa art. 304 pct. 9 C.pr.civ., sens în care s-a susţinut că
instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia
extinctivă.
Pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară condamnarea penală a autorilor
faptelor ilicite prin sentinţă definitivă, care
să influenţeze momentul de la care curge termenul de prescripţie al acţiunii civile în pretenţii, iar acceptarea
tezei contrare ar însemna că răspunderea
civilă delictuală poate fi antrenată doar pentru fapte ilicite ce constituie totodată şi infracţiuni, limitându-se
astfel nejustificat sfera delictuală. Având în vedere aceste
considerente, pentru angajarea răspunderii
civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală
definitivă a vinovăţiei făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată
să-1 cunoască.
În altă ordine de idei, este
adevărat faptul că art. 22 alin. (1) C.pr.pen.
stabileşte că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei
care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia; acest aspect nu semnifică, însă,
faptul că persoana prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând calea
răspunderii penale şi nici nu influenţează data de la care curge termenul de prescripţie al răspunderii civile delictuale.
De altfel, art. 19 alin. (1) şi (2)
C.pr.pen. prevede că judecarea în faţa
instanţei civile a acţiunii pentru repararea pagubelor materiale şi a
daunelor morale pricinuite prin infracţiune se suspendă până la rezolvarea
definitivă a cauzei penale, dar, aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că procesul penal suspendă cauza civilă,
nu şi termenul de prescripţie al acesteia, ci numai acţiunea civilă
demarată în cadrul acestui termen.
Faţă de aceste aspecte, s-a arătat
că nimic nu i-a oprit pe reclamanţi să înregistreze pe rolul instanţei civile o
acţiune pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale,
suspendabilă, potrivit art. 244 alin. (1)
pct. 2 C.pr.civ., până la soluţionarea laturii penale a cauzei.
Nu în ultimul rând, astfel cum
reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată, intimaţii - reclamanţi au
cunoscut încă din momentul în care au fost reţinuţi în sediul Unităţii Militare
nr. 01xxx Sibiu că persoana responsabilă de
acţiunile prejudiciabile a fost pârâtul D.A., în calitate de comandant
al unităţii, astfel încât, sub acest
aspect, reiese faptul că termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, a început să curgă,
pentru fiecare intimat reclamant, în parte, odată cu încetarea
cauzelor reţinerii, respectiv cel mai târziu, luna ianuarie 1990.
În concluzie,
s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în
sensul respingerii apelului formulat de intimaţii - reclamanţi şi menţinerea
sentinţei civile nr. 141/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, ca fiind temeinică şi legală.
Examinând recursul prin prisma
criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru
considerentele ce succed:
Singura critică de nelegalitate
formulată de recurentul pârât M.Ap.N.
vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale
referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive
în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală,
din perspectiva incidenţei dispoziţiilor speciale înscrise în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind
prescripţia extinctivă.
Potrivit art. 8 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea
pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,
atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
În apel,
Curtea a constatat, în mod corect, că acţiunea în răspundere delictuală promovată de intimaţii -
reclamanţi este una personală, patrimonială, astfel încât, intrând sub
incidenţa prevederilor art. 1 şi 3 din
Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termenul de prescripţie
este de trei ani.
Instanţa de
apel a reţinut, totodată, că raportat la prevederile art. 8 din acelaşi
decret, prima cerinţă conţinută în această normă legală a fost realizată,
având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, paguba fiind cunoscută de intimaţii-reclamanţi
de la producerea faptei, dar nu a fost
realizată cea de-a doua condiţie pentru a începe să curgă termenul de
prescripţie, respectiv aceea ca cel vătămat să-1 cunoască pe cel care
răspunde de producerea pagubei.
În stabilirea
situaţiei de fapt s-a reţinut că după evenimentele din decembrie 1989 s-a demarat
cercetarea penală pentru identificarea persoanelor
care se fac vinovate de faptele prejudiciabile pentru intimaţii reclamanţi.
Prin rezoluţia
din 01.03.2010, dată în dosarul penal nr. 2xx/P/2007 de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor
Militare, menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10.05.2011 pronunţată de
Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă, s-a constatat că s-a împlinit termenul
de prescripţie a răspunderii penale pentru
fapta de lipsire de libertate şi s-a dispus încetarea procesului penal faţă
de inculpatul D.A., astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea acestei
fapte.
În dosarul penal
intimaţii-reclamanţi au fost părţi vătămate, iar înainte de trimiterea în judecată, urmare încetării procesului penal,
latura civilă nu a mai fost examinată.
Potrivit dispoziţiilor legii
procesual penale, părţile vătămate se
puteau constitui părţi civile până la citirea actului de sesizare, în faţa instanţei
de judecată.
Or în cazul
dedus judecăţii, intimaţii reclamanţi au susţinut că s-ar fi constituit părţi civile în procesul
penal, înţelegând să uziteze astfel de calea
procedurală pusă la dispoziţia lor de legea procesual penală în faza de
urmărire penală.
Acest aspect este esenţial pentru
lămurirea problemei litigioase ce se impune a fi soluţionată, reprezentată de
stabilirea datei de la care începe să curgă
termenul de prescripţie al acţiunii civile, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a
persoanei vinovate.
Prima instanţă
nu s-a preocupat în nici-un fel de lămurirea acestei chestiuni, reţinând,
sumar, că situaţia care a determinat producerea prejudiciului moral şi fizic al reclamanţilor a
culminat cu perioada de după 21.12.1989,
dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile
de acesta. În examinarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune data de referinţă invocată este 02.09.1998,
trimiterea în judecată a intimatului,
persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoaşterea persoanei vinovate. De la această dată reclamanţii au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul
legal de prescripţie.
Curtea de apel
a constatat că prin sentinţa penală nr. 17 din 10.05.2011 a Tribunalului Militar Teritorial
Bucureşti, definitivă, s-a împlinit termenul
de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate,
astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea acestei fapte.
Deci, nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a interveni prescripţia
dreptului material la acţiune, astfel că în
mod greşit prima instanţă a admis această excepţie.
Înalta Curte
constată că instanţa de apel a avut în vedere situaţia în care acţiunea
civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal şi ar fi rămas
nesoluţionată, caz în care prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
penale, întrucât, potrivit art. 20 C.pr.pen.,
persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească
acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat
nesoluționată acţiunea civilă.
Recurentul
pârât a susţinut, însă, aplicabilitatea la speţă a dispoziţiilor art. 19 alin.
(1) şi (2) C.pr.pen. potrivit căruia, judecarea în faţa instanţei civile a acţiunii pentru repararea
pagubelor materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune se
suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, interpretând aceste
dispoziţii în sensul că procesul penal
suspendă cauza civilă, nu şi termenul de prescripţie al acesteia, ci numai acţiunea civilă demarată în
cadrul acestui termen.
Înalta Curte
observă că aceasta din urmă este situaţia vizată de principiul potrivit căruia „penalul
ţine loc civilul", aplicabil doar în situaţia în care partea vătămată care
nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, a intentat proces în faţa
instanţei civile, în termenul general de prescripţie, judecata în faţa
instanţei civile urmând a fi suspendată până la soluţionarea laturii penale.
În cauza de faţă, intimaţii
reclamanţi au fost părţi vătămate şi, potrivit dispoziţiilor legii procesual
penale, se puteau constitui părţi civile
până la citirea actului de sesizare în faţa instanţei de judecată.
În speţă,
însă, înainte de trimiterea în judecată, urmare încetării procesului penal în faza de urmărire
penală, deoarece intervenise prescripţia
răspunderii penale, latura civilă nu a mai putut fi examinată.
Intimaţii
reclamanţi aveau posibilitatea de a alege să introducă şi o acţiune civilă
separată împotriva pârâţilor, sau să se constituie şi parte civilă în contextul procedurii pe
plângerea lor penală. Instanţa penală urma
să dea o soluţie la această cerere numai atunci când se pronunţa pe fondul
cauzei penale (chiar dacă atunci constata lipsa de răspundere penală a inculpaţilor). Dacă procedura penală
încetează însă, atunci examinarea cererii pe civil poate fi introdusă
separat într-o instanţă civilă.
În aceste
condiţii se poate spune că intimaţii reclamanţi au folosit posibilităţile
oferite de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care urmau a formula şi o
cerere alăturată în pretenţii civile până la
citirea actului de sesizare în faţa instanţei de judecată şi de aceea, se
puteau aştepta în mod legitim ca cererea lor să fie examinată de instanţe. Ei avuseseră, aşadar, speranţa legitimă
ca instanţele să statueze, favorabil sau nu, asupra cererii lor în
despăgubiri. Faptul că nu s-a întâmplat
acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanţe de care erau răspunzătoare autorităţile judiciare, mai
ales întârzierile excesive în cursul procesului penal, care au antrenat
încetarea procesului penal prin prescrierea
răspunderii penale şi, drept consecinţă, imposibilitatea pentru reclamanţi
de a-şi vedea analizată acţiunea civilă în cadrul procesului penal.
În acest sens, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat în cauza
Anagnostopoulos c. Greciei, că în situaţia în care sistemul intern oferă o cale de atac
justiţiabililor, statul are obligaţia să se asigure că aceştia se bucură
de garanţiile fundamentale prevăzute în articolul 6 par. 1 din Convenţie.
În cauze similare (Atanasova,
Dinchev şi Tonchev c. Bulgariei) Curtea, constatând că pretenţiile civile
ale reclamanţilor, constituiţi parte civilă
într-o procedură penală, nu fuseseră examinate din cauza închiderii
acelor dosare penale ca rezultat al intervenţiei termenului de prescriere, a
statuat că reclamanţii nu se bucuraseră de acces efectiv la justiţie şi acest
lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau
posibilitatea de a introduce o acţiune civilă separată.
În aceste
circumstanţe, în cauza de faţă, respingerea ca prescrisă a acţiunii civile în pretenţii
formulată de intimaţii reclamanţi pe cale separată,
la data de 3 iulie 2012, ridică o problemă din punctul de vedere al
accesului la instanţă, putând fi calificată ca o încălcare în sensul
articolului 6 par. 1 din Convenţia Europeană.
Soluţionând
litigiul pe excepţie, prima instanţă s-a mărginit să facă doar
verificări limitate la acest aspect, astfel încât, schimbând motivarea, se
constată că în mod corect, Curtea de apel a statuat că nu sunt întrunite
cerinţele legale pentru a interveni prescripţia dreptului material la acţiune
al reclamanţilor, a anulat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca Tribunalul să
analizeze fondul cererii de chemare în judecată.
Faţă de cele ce preced,
constatându-se că nu sunt incidente în recurs
motive de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile
art. 312 alin. (1) C.pr.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de
pârât.
